Desigur este o dramă a internetului, aceasta că „l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr”, iar „rețelele de socializare dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau numai la bar după un pahar de vin, fără a dăuna colectivității. ... în timp ce acum au același drept la cuvânt ca și un premiat cu Nobel”, așa cum se indigna Umberto Eco, dar despre naiva sau profitoarea propovăduire, ce să mai spunem?
Cuvântul „Dumnezeu”, se vinde bine! Și în orice context, dar mai ales în cel al speranței, ceea ce mă determină instinctiv să mă gândesc la ideile religioase apărute de-a lungul istoriei omenirii și la credința cu care dăm crezare unor asemenea construcții mentale. Sunt unii care au nevoie de o doză zilnică de rugăciuni, de vorbe de duh... . Au nevoie de minciuni și nimicuri, care să contrabalanseze realitatea vieții pe care probabil nu o pot accepta. Alții, au înțeles bine realitatea! Și asta nu a apărut odată cu Tony Poptămaș și nici nu o să moară odată cu postările lui.
Lumea creștină nu s-a umplut de har Sfânt, ci mai degrabă de evlavioși de serviciu, care-și marchează credința prin numărul de postări făcute zilnic, prin opiniile personale pe care le au în privința locuitorilor cerului, fără să înțeleagă esența creștinismului și istoria lui, fără să cunoască
cum funcționează un computer și rețelele lui de conectare, fără să cunoască capcanele rețelelor de socializare, fără conștiința binelui și răului. Este, de fapt, marea problemă a lumii de azi, dominată de noile media electronice, pe care mulți nu le-au înțeles, dar le utilizează frenetic, fără să stea prea mult pe gânduri.
O lume care se declară creștină sau credincioasă și care își manifestă adorarea doar prin faptul că participă formal la slujbele religioase sau prin propovăduirea pe internet, este o lume ipocrită și susceptibilă de propagarea unei minciuni. Credința nu trebuie demonstrată și nici etalată ca pe o imagine prin care oamenii vor să fie identificați, care prin manevrarea unor termeni teologici vor să dea o impresie de spiritualitate, pentru că dă bine, că sunt oameni cinstiți și cu frica lui Dumnezeu și nici trebuie folosită în acceptarea destinului și înlăturarea voinței și a gândirii. Onest este să ne abținem și să nu transmitem o legendă, de care probabil suntem atașați, pentru că adevărul nu este făcut din concesii sentimentale și trebuie să acceptăm și să transmitem doar ceea ce merită a fi considerat adevărat.
Un adevărat credincios, convins că D-zeu îl va judeca după faptele și vorbele sale va trebui să cunoască și să respecte poruncile date de El.
Există învățători care nu numai că se pierd, pe ei înșiși, dar mai caută să învețe și pe alții lucruri greșite. Iar prin învățăturile lor rătăcesc pe mulți de la adevăr, deșii Cuvântul Biblic i-a avertizat că: „Cine duce pe alții în robie va merge și el în robie.” (Apocalipsa 13:10)
Astfel de învățători sau influensări, caută să dea sfaturi după mintea lor, pentru că sunt îndrăzneți, lacomi și încăpățânați, robi ai manipulării, ce nu vor să priceapă că gândirea oame-nilor lipsită de argumente este departe de adevăr, și diferită total de cea a gânditorilor creștini. Iar dacă se laudă că sunt credincioși, este doar părerea lor. „Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu.” „Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” Efeseni 2:8-9.
Numărul Fiarei e frământat în același aluat cu numărul acțiunilor din funcțiile re-țelelor de socializare, gratis oferite și nu ține cont de nicio sfințenie. Vânzători de iluzii, câștigători de bani nemunciți, prin redistribuiri și comentarii, de obicei cu „amin”!
Ajută-i Doamne că mulți nu știu ce fac!
Pentru a continua lectura accesați butonul portocaliu Read More
Oare care trăsătură umană îi determină pe unii indivizi, care se declară credincioși să sară peste spiritul dogmelor creștine și să se angajeze în acțiuni de pe poziții de propovăduitori?
Odinioară, mă tot frământau niște întrebări: de ce există răul în lume? De ce răul nu doare? Din cauza cărui fapt omul, creat fundamental bun, în viziunea creștină, poate deveni rău, chiar și fără nicio necesitate ontologică, existențială? Cum poate bunătatea și inteligența unui creator, oricare ar fi acesta, să tolereze răul nostru efemer? Sau, binele și răul sunt doar interpretări umane?
Desigur „Binele sau Răul” și libertatea rămân o fundătură a gândirii filosofice, metafizice și teologice, dar într-un final, răul nu este o opțiune a libertății, ci mai degrabă un abuz al acesteia. Libertatea, ca libertate de a voi. Răul și libertatea – sunt două aparente antinomii, fără care nici binele nu ar mai avea nici un sens. Iar oamenilor le place să facă răul.
Pe la începutul anilor ’90, în România erau frământări și mișcări sociale, cauzate de căderea comunismului și au existat multe mitinguri ale muncitorilor care aveau o lozincă uluitoare: „noi muncim, nu gândim”. Un fel de: „crede și nu cerceta”, a filozofului grec Iulius Celsus, care reprezenta un atac la adresa creștinismului dar, fără vreun corespondent real în scrierile din Sfânta Scriptură. Cum s-a ajuns la această cunoscută lozincă? Simplu! Omul „crede” fără să cerceteze, fără să se documenteze. Este adevărat că nu ai cum să cercetezi toate lucrurile. Sunt taine care nu pot fi descifrate, dar...
Puțin mai târziu, datorită lipsei productivității muncii, a incompetenței sau a trădării politicienilor s-a făcut ca locurile de muncă să dispară masiv și tot mai mulți oameni să fie nevoiți să emigreze, sau să se descurce cum pot, din nevoia asigurării pâinii cea de toate zilele. Cum s-a întâmplat ca niște oameni, să ajungă în voia sorții, oameni opriți de cenzura comunistă de a accede la ideile religioase și la convingerea acceptării destinului, Dumnezeu știe? Dar una dintre modalitățile de a-și câștiga existența pentru mulți este câștigul din postările pe rețelele de socializare. Cum aprecierile, distribuțiile sau comentariile (cu „amin”) nu sunt o dovadă a credinței, cum este posibil ca oamenii integri să împrăștie aceste aserțiuni ale unor „neica nimeni”, fără să fie acuzați că în spatele lor nu stau niște indivizi „bine intenționați” al cărui scop este convingerea acceptării destinului și înlăturarea gândirii și a voinței lor? Cum de au ajuns românii să se încreadă în „Dumnezeul Cel Viu, în care îți poți pune încrederea”, cum spunea George Müller, și să nu ne îngrijorăm pentru lucrurile pământești, pentru că începutul îngrijorării este sfârșitul credinței; și începutul credinței este sfârșitul îngrijorării? Astfel se face că puțini sunt cei ce se întreabă dacă există o alegere a lui Dumnezeu, în ceea ce fac și gândesc sau fiecare om este liber să aleagă singur?
Disputele pe tema predestinării și voinței omului - al liberului arbitru - sunt prezente în toate religiile teiste. Scripturile descriu un Dumnezeu omnipotent, omniscient și binevoitor care a creat Universul, dar fără să poată explica satisfăcător cum omnipotența și omnisciența divină pot fi reconciliate cu libertatea umană. Dacă din eternitate Dumnezeu a ordonat toate cele trecătoare (încă dinaintea Creației), dacă fiecare moment din viața muritorilor este prestabilit, atunci cum este posibil ca cei care resping sau, dimpotrivă, aleg calea Domnului să aleagă liber acest lucru? Cum putem fi considerați responsabili pentru alegerile noastre de vreme ce aceste alegeri au fost astfel determinate de însăși voința divină?
Filozofia creștină vede divinitatea ca o forță creatoare a lumii și a omului. Dumnezeu L-a creat pe Om după chipul și asemănarea Sa: (Geneza 1:26-27; Geneza 5:1; Geneza 9:6; Psalmi 100:3; Eclesiastul 7:29; Fapte 17:26; Fapte 17:28; Fapte 17:29; 1 Corinteni 11:7; Efeseni 4:24; Col. 3:10; Iac 3:9).
Biblia, cuvântul lui Dumnezeu, ne arată că Dumnezeu este atotputernic și că puterea lui nu poate fi limitată de nimeni (Iov 37:23; Isaia 40:26).
De asemenea Dumnezeu este atotștiutor (Psalmi 139:1-5; Evr. 4:13) și milostiv (Psalmi 117:1-2; Isaia 30:18; ), tot timpul, chiar și atunci când nu I se dă ascultare (Iacov 1:17).
Dumnezeu a avut atât de multă compasiune pentru omenire, încât L-a trimis pe Fiul Său să moară pentru neascultarea întregii lumi (Efeseni 2:8-10).
Dacă, liberul-arbitru al Omului, nu există, înseamnă că crimele, războaiele, suferințele „răul” în lume, nu este imputabil omului, fiind o componentă a destinului predestinat de către Dumnezeu pentru fiecare Om în parte și că Dumnezeu își pedepsește „rebutul” pentru „funcționare defectuoasă”- de fapt o „funcționare anticipată (programată)”, pentru că Dumnezeu știa dinainte că Adam și Eva vor mânca din fructul interzis. Dar un astfel de comportament al lui Dumnezeu este incompatibil cu atributul „milostiv / bun / iubitor de oameni” și abilitatea de a alege și a decide corect.
Dacă „liberul-arbitru” al Omului există, se ajunge la concluzia că D-zeu nu este responsabil pentru producerea răului, pentru că nu știa dinainte că Adam și Eva vor mânca din fructul interzis (pomul cunoștinței binelui și răului), dar aceasta înseamnă că Dumnezeu nu este „atotputernic și atotștiutor”, contrar preceptelor creștine!
Gânditorii creștini însă, recunosc existența liberului-arbitru, adică libertatea omului de a alege între posibilitățile de acțiune-schimbare care i se oferă. Răul și eroarea devin astfel rezultatele alegerilor conștiente dar greșite ale omului, incapabil să le predetermine consecințele.
Conform doctrinei creștine Dumnezeu „atotputernic și atotștiutor”, ne-a oferit libertatea de a alege, și răul din lume poate fi pus pe seama unei alegeri greșite a omului, libertatea fiind un instrument de perfecționare morală.
Aici este o precizare pe care aș dori să o lămuresc: gândirea dublă - doublethink - care este un proces mental care permite oamenilor să creadă în două idei contradictorii simultan. Aceste erori de logică, care degradează capacitatea de a gândi clar, sunt o trăsătură comună emisiunilor despre politică și religiei.
Deci, credincioșii trebuie să se hotărască:
1. Ori există liber-arbitru pentru Om și atunci Dumnezeu nu este „atotputernic și atotștiutor”.
2. Ori Dumnezeu este „atotputernic și atotștiutor” și atunci nu există liber-arbitru pentru Om, iar Dumnezeu nu este „milostiv / bun / iubitor de oameni”.
Este și cazul pozelor de mai sus, când bunul Dumnezeu se ocupă de restul... iar noi oamenii nematrebuind să căutăm soluții pentru că Dumnezeu se ocupă toate.
Dacă toate genocidele care sunt descrise în Biblie, genocidul potopului lui Noe, genocidul de la Sodoma și Gomora, și aș merge și mai departe la genocidele lui Stalin, Hitler, Mao, Pol Pot, la războaiele antice și cele mondiale, dacă toate astea erau știute sau făcute de un Dumnezeu omniscient și omnipotent, atunci divinitatea ar trebui să fie un diavol. Ca să nu mai spun că o viață care se termină cu o moarte plină boli și suferințe, face ca aserțiunea: „El este temelia bunătății și a oricărui lucru bun” să fie falsă prin definiție.
Ce spune Biblia?: „Ți-am pus înainte viața și moartea, binecuvântarea și blestemul. Alege viața, ca să trăiești,....” ascultând de glasul lui Dumnezeu, adică să alegem și să respectăm poruncile sale (Deuteronul 30:19, 20). Acest îndemn ar fi lipsit de sens, ba chiar plin de cruzime, dacă nu am avea liber-arbitru (libertatea de a decide). Acesta a fost motorul dezvoltării noastre ca specie, iar prima lecție a avut loc în rai, sub pomul cunoașterii, Dumnezeul Biblic nu ne obligă să facem ce ne spune el, și nici nu ne închide ușa planurilor noastre pentru a deschide ușa planurilor lui, ci ne adresează cuvintele: „O, de-ai lua aminte la poruncile mele! Atunci pacea ta ar fi ca un râu!“ (Isaia 48:18). Adică, dacă primim niște îndemnuri, lecții, legi înseamnă că nu totul este prestabilit, iar toate rugăciunile (și postările unora cu rugăciuni) nu ar avea sens din moment ce totul este prestabilit. Adică, rugăciunea; deschide ușa! (în viziunea Creștină) Iar situația păcătoasă actuală a lumii are deci legătură directă cu alegerile făcute de Adam și Eva.
Care este opinia bisericii creștine? „Trebuie să se știe că Dumnezeu știe totul dinainte, dar nu le predestinează pe toate. Cunoaște mai dinainte pe cele ce sunt în puterea noastră, dar nu le predestinează. El nu voiește să se facă răul și nici nu forțează virtutea.”:
Link Creștin Ortodox.ro - Despre liberul-arbitru
Link Doxologia - Să credem în destin?
De ce Creatorul nu se implică direct în coordonarea lumii, lăsând acest fapt pe mâna omului?
Primii oameni, Adam și Eva, și restul umanității după ei, și-au pierdut viața pentru că au nu au ascultat porunca lui Dumnezeu, adică au păcătuit împotriva lui Dumnezeu!
Ce ne spune Biblia? „Boldul (imboldul) morții este păcatul și puterea“ (1 Corinteni 15:56).
Potrivit oamenilor de știință, toate organismele vii, (nu numai omul!), sunt programate să trăiască și să lase urmași pe care să îi îngrijească până când ajung independenți. Moartea începe odată cu procesul de îmbătrânire celulară, care, practic, ne ia viața. În interiorul fiecărei celule, cromozomii au terminații care stabilesc durata de viață. După ce aceștia ating o anumită lungime, informația conținută se pierde și urmează degenerarea celulei, îmbătrânirea și moartea. Procesul de reînnoirea a celulelor devine lent, inima începe să dea semne de oboseală, simțurile se atrofiază, creierul începe să dea semne de degenerescență senilă, oasele încep să fie tot mai fragile iar organele încep să dezvolte cancere, scrie descopera.ro .
Dacă prin absurd am supraviețui etern, am ocupa atât spațiul și timpul progeniturilor cât și mijloacele metabolice ale acestora, ceea ce ar duce la un haos al existenței și a unei lumi ce ar sucomba în sine. Pentru ca lumea să perpetueze la nesfârșit, se presupune că este necesar ca materia să fie în permanență reciclată sau reînnoită.
Între aceste repere, ne putem pune întrebarea; a creat Dumnezeu oameni cu defecte și apoi îi învinovățește pentru propriile sale greșeli?
Faptul că omniscientul, omnipotentul și omniprezentul Dumnezeu preferă să ne aplice „pedeapsa veșnică” pentru unele păcate vremelnice, în loc să ne fi „reglat” în zilele facerii sau să ne recupereze în timpul vieții constituie o enigmă teologică greu de explicat. Cum e posibil ca o divinitate absolut bună să creeze un om rău? Din cauza cărui fapt omul, creat fundamental bun, poate deveni, chiar și fără nicio necesitate ontologică, rău? Cum poate bunătatea infinită a lui Dumnezeu să tolereze răul nostru efemer? Puteam fi cu toții fiii direcți ai lui Dumnezeu, nemaifiind necesară o răscumpărare tardivă, și nici exercițiul iluzoriu al libertății alegerii și nici exemplul de neînțeles al morții cristice?
În cartea sa, „God is watching you” - în traducere „Dumnezeu este cu ochii pe tine” - expertul în biologie evoluționistă Dominic Johnson susține că frica de Dumnezeu, și nu sentimentul bunătății sau al dreptății, a fost motorul dezvoltării noastre ca specie.
Conform teoriei lui Johnson, sentimentul că suntem urmăriți de o putere supranaturală și că vom fi răsplătiți sau judecați pentru faptele noastre într-o viață ulterioară, după moartea fizică, i-ar fi determinat pe strămoșii noștri să se comporte mai puțin egoist și să fie mai buni. Așadar, credința în pedeapsa divină a contribuit la îmbunătățirea relațiilor și colaborării dintre oameni și în final, tocmai acesta a fost unul dintre factorii-cheie ai succesului speciei noastre. Dar ne putem baza total pe această teorie?
Cu mare părere de rău, dar în lumea reală, întâlnim răul și ca manifestare a lipsei de cunoaștere și a vicleniei. Ce face omul rău? Neaga adevărul, se preface, își pune masca bunătății și se străduiește din răsputeri să îi convingă pe alții ca de fapt el este bun, prin manipulare și înșelăciune. Afișează în exterior bunătate și calm în speranța ca nimeni nu-și va da seama de răul care sălășluiește în el. Răul începe când omul este constrâns să fie bun. De ce răul, nu doare? Faptul că omul face răul și poate să fie apoi fericit ține de un minus creațional?
Ce vor face cei buni și ascultători, acei care sunt cruțați de pedeapsa veșnică, „mântuiții” în Rai? Biblia nu ne spune! Este și aceasta o mare gaură în teologie? Pentru unii, nu! Totuși, considerând cât de minunat este presupusul Rai, se pare că nimeni nu se grăbește să se ducă acolo. Instinctul de conservare al vieți este cel care ne guvernează deciziile de fiecare zi. Iar dacă există vreo salvare și răscumpărare pentru om, aceea trebuie să vină tot dinspre om. Aceasta se obține prin educație, învățătură, studiu intens în laboratoarele sau universitățile lumii, și nu prin rugăciuni sau alte practici religioase în biserici sau mânăstiri și nu de cei care se târăsc pe coate și genunchi în spatele unei icoane plimbate în jurul bisericii în speranța unei răsplăți divine.
„Toate religiile afirmă că există un aspect al persoanei omenești care trăiește după ce viața fizică s-a terminat”. Andrew Wilson - O antologie comparativă a Textelor Sfinte
Cu alte cuvinte, în general toate religiile cred într-un fel de esență nemuritoare, ceva care trăiește separat după ce trupul fizic moare. De fapt acesta a fost și mai este principalul motor al credinței: spaima de moartea fizică și promisiunea într-o altfel de viață, cu o existență, mai bună, mai dreaptă, eternă, etc!
Ce are de spus Biblia despre existența unu suflet nemuritor? Probabil o să fiți surprinși, dar cuvintele „nemuritor” și „suflet” nu apar împreună nicăieri în Biblie. Teologii admit că expresia „suflet nemuritor” nu există în Biblie, dar declară cu încredere că Scriptura presupune nemurirea fiecărui suflet. Dacă nu se află în Biblie, atunci de unde este originea acestei idei?
Grecii au crezut că corpul este un ingredient material al vieții iar vocile interioare, conștiința, intelectul și alte diferite aspecte spirituale ale sinelui ce aveau un caracter non-fizic, erau atribuite sufletului. Ei au conceput viața după moarte în condiția nemuririi sufletului… Teoria lor avea să se dovedească foarte atrăgătoare pentru creștinism. În anii de început ai creștinismului noua religie a câștigat numeroși adepți datorită faptului că promitea că morții vor învia iar promisiunea petrecerii unei eternități în paradis era foarte convingătoare.
Care sunt elementele pe care se bazau filozofii care au adoptat ideea de suflet? Este evident că lucrurile vii au o componentă suplimentară care le dă vitalitatea, absentă în cazul pietrelor sau al apei, etc. Acest „principiu animator” a fost asimilat sufletului. Al doilea element era conștiința – faptul că unele ființe vii sunt capabile de a gândi, de a-și imagina și de a crede în diferite lucruri nu doar în a se deplasa și dezvolta. Deoarece există o deosebire uriașă între domeniul material, în care lucrurile sunt măsurabile și vizibile, și tărâmul ideilor, care există doar în mințile noastre. Al treilea element este ceva mai ezoteric: faptul că unii oameni au amintiri din „viețile anterioare”!
Acum, știința are capacitatea să ne ofere explicații mult mai convingătoare asupra proceselor prin care există viața sau s-a creat Universul și poate să compare natura foarte subtilă a conștiinței cosmice, a energiilor, a câmpurilor de forță, care acționează asupra noastră și a Universului, asupra fiecărei particule, aceasta având la rândul ei propria inteligență, pentru a pune în esență lucrurile în ordinea lor, dar încă neînțeleasă de noi dar care poate fi complet diferită de imaginea pe care o cunoaștem până acum despre Dumnezeu.
Este foarte posibil chiar ca oamenii să nu descopere niciodată modul în care creierul generează gândirea, însă toate dovezile acumulate până acum arată că mintea este în totalitate dependentă de creier. „Dacă creierul meu și cartea (Biblia) sunt, amândouă, opere ale aceluiași Dumnezeu Infinit, a cui vină e că creierul meu și cartea nu sunt de acord?” Robert Ingersoll
Cu alte cuvinte, dacă analizezi cum este prezentat Dumnezeu în Biblie, îți dai seama că este modelul unei ordini social-religioase ideale, proiectat imaginar, fantezist, mitologic – utopic. Oricine vrea să creadă altceva este liber să o facă… dar avem libertatea „să credem că nu Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea Sa, ci omul și L-a închipuit după asemănarea sa pe Dumnezeu” - Leo Taxil. Dumnezeul Biblic este imaginar iar creatorul, cel care stă într-adevăr în spatele creației noastre, este altcineva, care probabil este dincolo de posibilitatea noastră de demonstrație directă iar din nevoia umană de a căuta răspun-suri tindem să deformăm realitatea pentru a se potrivi nevoilor noastre emoționale. Numai că, realitatea nu se schimbă doar pentru că unora nu le convine, și poate că este bine să fie demonstrată măcar prin punerea în evidență a contradicțiilor fundamentale ale religiei creștine, la care revin.
1.Să ne imaginăm că ești o entitate atotputernică, iubitoare de oameni, atotcunoscătoare creatoare al Universului și îți dorești o lume lipsită de rău, atunci:
a. Creezi un Cosmos lipsit de rău?
b. Creezi un Cosmos cu rău.
Dumnezeu începe ca „autoritate absolută morală” și este „absolut bun”. Dar apoi inundă întreaga planetă, omorând aproape totul: bărbați, femei, copii, sugari, animale, insecte, etc. Potopul este un act absolut malefic. Contradicția: o ființă absolut bună nu poate efectua un act absolut rău.
2. Dacă ai doi copii nou-născuți care nu pot face diferența între bine si rău, atunci:
a. Îi lași singuri in Gradina Raiului, fără supraveghere, plantezi un copac din care nu au voie să mănânce și creezi „cea mai vicleană ființă de pe pământ”, un șarpe mergător și vorbitor, despre care știi că îi va convinge să mănânce din copac?
b. Ai grijă de ei.
În religia creștină crearea Universului îi este atribuită lui Dumnezeu, ca o ființă omniscientă, omnipotentă și atotbună, care începe de la zero, apoi cu o planetă și niște specii dar sfârșește prin a urî ceea ce a creat, până la punctul unde simte nevoia să pedepsească sau să distrugă totul într-un potop la nivel mondial sau printr-o apocalipsă. Contradicția: o ființă omniscientă și iubitoare nu poate regreta și distruge ceea ce creează.
În religia creștină Dumnezeu face un sacrificiu uman pentru a ierta păcatele omenirii și a se satisface. Ideea de sacrificiu uman, specifică gândirii evului mediu, în sine este absolut ma-lefică. Chiar și mai bizar: Iisus este sacrificiul uman ales dar Iisus este și Dumnezeu în conformitate cu doctrina Trinității. Deci, Dumnezeu, creatorul universului și a celor mai complexe forme de materie și energie, se sacrifică însuși pentru a fi fericit. Contradicția: să te sacrifici pe tine însuți pentru tine însuți este ridicol.
Dumnezeu trebuie să rămână „ascuns" ca nu cumva să ia din credință. Cu toate acestea, el se încarnează, scrie o carte, răspunde la miliarde de rugăciuni, are relații personale, etc.
Contradicția: O ființă nu se poate ascunde și în același timp încarna în el însuși, răspunde la rugăciuni și inspira scrierea unei cărți în care specialiștii nu au văzut niciodată nici cea mai mică dovadă de inteligență.
În afară de aceste exemple, aș vrea să prezint o scurtă listă de întrebări, ale căror răspunsuri vor demonstra tiparele anormale, conflictuale sau ilogice ale gândirii teologice.
1. Trebuie ca legile prezentate în Vechiul Testament să fie respectate?
Matei 5:17-19 – Da
Romani 3:20-28 – Nu
2. Este Dumnezeu un Susținător al păcii?
Ioan 14:27 – Da
Exodul 15:3 – Nu
3. Îi protejează Dumnezeu pe cei drepți?
Proverbe 12:21 – Da
Evreii ll:36-39 – Nu
4. Ar trebui oamenii să mănânce carne de porc?
Levitic 11:7 – Nu
Marcu 7:18-19 – Da
Paradoxul lui Epicur
Dacă Dumnezeu vrea să elimine răul, dar nu poate, atunci nu este omnipotent.
Daca El poate, dar nu vrea, atunci nu este bun.
Daca El poate și vrea, atunci de unde exista răul?
Dacă nu poate și nu vrea, atunci nu este Dumnezeu.
Ideile de la care s-a pornit în această argumentație sunt preluate din Biblie, eu și alți autori ne-am folosit doar de argumentația logică pentru a arăta că aceste idei formează un sistem de valori (creștine) contradictoriu, deci unul în care nu putem să avem încredere. LOGICA dată de Dumnezeu Omului trebuie să fie totuși corectă (sistemului logic uman), deoarece ea este indispensabilă pentru a putea să distingem între bine și rău, să nu cădem în păcat. Cum negarea existentei unui Dumnezeu atotputernic, atotștiutor și milostiv – sau negarea existenței liberului-arbitru dat de Dumnezeu Omului – este tot un păcat, această LOGICĂ trebuie să fie SUFICIENTĂ, pentru a putea să ne dăm seama că argumentele umane sunt greșite. Rezultă că, folosind același sistem logic uman (corect și suficient), credincioșii ar trebui să poată să demonstreze că raționamentul acesta este greșit, dacă într-adevăr este greșit.
Desigur există multe scrieri valoroase pe această temă; Eseu despre liberul arbitru - Arthur Schopenhauer, Filosofia libertății - Rudolf Steiner, Critica rațiunii pure - Immanuel Kant, Liber arbitru-SAM HARRIS, Friedrich Nietzsche, Karl Martin Dietz, Mircea Eliade, C.G. Jung, Sigismund Freud, gânditorii creștini Vasile cel Mare și Fericitul Augustin iar însemnările de mai sus nu își propun un exercițiu demonstrativ, ci doar proiecția câtorva din unghiurile sub care putem vedea această problemă.
Unii, de exemplu, consideră creierul uman ca o mașină care funcționează așa cum o programăm. Dacă programarea este bine făcută, mașina va lucra pentru noi, dacă nu, în defavoarea noastră. K.K. Platonov si V. Levi vorbesc despre exemple care sugerează chiar o programare inconștientă a destinului.
Dorințele, speranțele, teama, sugestiile pozitive și negative, convingerile, optimismul sau blazarea etc. pot crea în subconștientul nostru programe a căror finalitate ultimă este reușita sau eșecul, destinul. Am putea spune că omul a făcut dintotdeauna uz de psihologie fără să conștientizeze. Rugându-se la zei, lăsând-se convins de religie, nu a făcut decât să-și orienteze programele subconștientului. Făcând semnul crucii, arderea de mirodenii, botezul, ungerea cu mir, ritualurile toate au o filiație arhetipală, considerată a fi capabilă să-i satisfacă doleanțele, ajutor, benedicțiune, forță, acord, bunăvoință; cheia cu care se pot deschide porțile „cetății cereștii”, mijlocul de a se conecta la izvorul energiei cosmice și respectul tribului, societății și, ca urmare, și locul ocupat. Împărăția Tatălui despre care vorbește Isus, nu poate fi asimilată decât cu acest câmp cosmic fundamental sau al Conștiinței Cosmice, reprezentat simbolic prin imaginea „Tatălui”, unde sunt înscrise toate patern-urile noastre funcționale sau arhetipurile de care ne desprindem prin boală și deces.
Pentru a fi mai sugestiv, aș putea compara subconștientul cu un automobil care merge în direcția imprimată de conducător. Noi suntem conducătorii propriei noastre mașini. Dincolo de evenimentele neprevăzute și independente de noi, suntem singurii responsabili de toate accidentele survenite pe drum.
..............................................................................
Fiecare ființă vie de pe acest pământ, de la bacterii și plante la animale și om, vine pe această lume cu un bagaj genetic capabil să o dezvolte miraculos din momentul fecundării și până în momentul când toate organele sunt deplin formate și organismul este capabil de o viață independentă. Fiecare ființă vie de pe această planetă este „programată” să se dezvolte, să procreeze și să sucombe, în urma unui set de instrucțiuni înscris în codul genetic, dar toate aceste ființe sunt condamnate să moară la bătrânețe, doar pentru că unul dintre strămoșii omului, nu ar fi respectat porunca unui creator, bun, atotștiutor și veșnic (supărat), păcat, ce nu pare prea verosimil și altfel imposibil de explicat și de înțeles.
Ne naștem sub povara unui păcat, numit original, inventat și perpetuat de niște minți bolnave al căror scop perfid este menținerea gândirii maselor într-o închisoare mentală și emoțională, și înlăturarea voinței lor, pentru că oamenii care se simt vinovați sunt mai docili și mai ușor de manipulat. Frica de a fi condamnați în eternitate la chinurile iadului, precum și inducerea speranței într-o viață mai bună, veșnică și fericită dusă într-un paradis ceresc i-a făcut pe mulți dintre oameni să fie sclavii acestor idei nefaste venite din marketingul gândirii antice.
„Acolo sus nu este nimic”, aveau să accepte învățații epocii moderne vorbele lui Simon Laplace, după apusul negrului ev mediu, când puterea absolută a bisericii a dispărut, și nu mult după aceea să-i confirme spusele muritorii de rând, când Homo sapiens-sapiens a descoperit zborul, iar posibilitățile cunoașterii noastre, s-au lărgit, iar „realitatea ultimă, dincolo de posibilitățile cunoașterii noastre, ascunsă de ochii noștri” s-a dezvăluit un pic.
Dumnezeul pământului plat, cel după chipul și asemănarea căruia suntem făcuți, care vede, aude, vorbește și judecă, Raiul și Iadul nu-și mai găseau locul în Universul astfel descoperit și zămislit de creatorul mistic în ziua a IV-a facerii, conform bibliei.
Adevărul absolut, infailibil și de netăgăduit, susținut de dogma creștină, avea să pălească în fața marilor descoperiri științifice. Iar bunătatea marelui judecător pusă la îndoială odată cu atrocitățile petrecute în marile războaie și cu zadarnica înduplecare a locuitorilor cerului de a opri răul de pe Pământ prin proslăvire sau rugăciuni, scopul egoist al sfintei creații, căci mică e șansa biologică a omului de a comunica cu universul... Suntem pe cont propriu. Drumul lung parcurs de materie, până la stadiul în care materia se gândește pe sine poate fi la final în epoca atomică, și nu ne putem permite rătăciri, căci vine Apocalipsa.
„Noi suntem creați cu un scop bine determinat de Creatorul nostru și El ne-a pus la dis-poziție toate mijloacele ca să-l atingem. ... Astfel deci, pe bună dreptate, suntem datori să aducem laudele și mulțumirile noastre Celui ce ne-a creat și nu ne-a lăsat pradă propriilor fantezii, conducându-ne în mod greșit, ci din contră ne-a arătat clar și precis calea de urmat prin legile Sale.” Preot Arsenie Boca
„Întreaga noastră ființă este concepută ca un instrument al laudei. Precum un specialist în făurirea unei viori care creează un instrument gata să producă rezultate estetice maxime, la fel a făcut Dumnezeu corpurile, sufletele și spiritele noastre, pentru a lucra în consonanță și pentru a produce expresii încântătoare ale laudei și închinării. Când folosim limbajul trupului pentru a exprima lauda, ceea ce este intern devine vizibil.”
Lamar Boschman , A heart for worship–Don McMinn
Universul... mai mult de 2.000 de miliarde de galaxii, adică peste 300 de sextilioane de stele („luminători”) în Universul observabil, (care se întinde în jurul nostru pe o distanță de 13,8 miliarde de ani-lumină) iar în fiecare „soare” în fiecare secundă milioane de tone de materie sunt convertite în energie generându-se neutrino și radiație solară și 2,2 miliarde de creștini; 31,7% din populația globului (de 7,2 miliarde), divizați în patru mari secte. Să fii creat Dumnezeu, Omul și Pământul, pentru ca câteva miliarde de suflete să-i aducă laude sau rugăminți, iar celelalte miliarde de oameni de pe Pământ să fie condamnate să ardă în iad pentru eternitate, nu din cauza acțiunilor lor reale, ci pur și simplu fiindcă nu cred în acest Dumnezeu special pe care ei l-au ales că fiind Dumnezeul potrivit?
„Incompetența de ordin religios nu este numai cea mai dăunătoare, ci și cea mai degradantă din toate”, afirmase Immanuel Kant sau „un exemplu de prostie rară, al cărui singur scop este să ascundă adevărul” - Carl Gustav Jung.
Totuși teologii susțin că, cu cât studiem mai atent descoperirile științifice se ajunge la concluzia că apare ca o necesitate științifică existența unui Creator deci, știința nu este altceva decât cunoașterea modului în care Dumnezeu a făcut lumea și viața! Desigur, de exemplu în cazul ADN-ului acesta inimaginabil de complex care ar trebui să aibă și un „computerist” sau informatician genial, care limitează „postulatul” formării ființelor vii prin mecanismul evoluției, dar această credință într-un Creator ultra-inteligent este un dar pe care ni l-a făcut biologia, microbiologia, medicina, fizica, astronomia, etc, dar care se deosebește radical de Creatorul din religie și de celelalte concepții despre lume și viață. La fel putem spune și despre fenomenele care au loc în lumea particulelor subatomice. Dacă există un observator, electronul se comportă într-un anumit fel, iar dacă nu există observator, electronul se comportă altfel. Putem vorbi despre „incertitudine” și despre „indeterminism” și despre o lume în care gândirea are un loc și un rost și în care există o unitate între lumea materială și cea spirituală. Putem vorbi și despre universul lui Einstein sau Hawking care are un început, despre „Bing-Bang” sau despre Cineva care a conceput acest univers și care a creat totul din „nimic” - dar nu despre Dumnezeul biblic, care să ne semene și care aude, vede și judecă sau care răspunde la rugăciuni!
Potrivit specialiștilor în domeniu, în lume există în acest moment aproximativ 4.200 de religii. Potrivit Secretariatului de Stat pentru Culte, doar în România există 18 religii recunoscute. Din cauza multitudinii de religii existente, dacă o religie este la fel de probabilă ca alta, și dacă alegi credința în zeul greșit, zeul corect te poate pedepsi cu iadul adevăratei religii. De exemplu, dacă ești creștin și zeul adevărat e cel musulman, mergi în iad. Dacă ești catolic și zeul imaginat de ortodocși e cel real, mergi în Iad. Dacă ești musulman și zei hinduși sunt reali e și mai rău!
Întrebarea nr. 1 De unde știi că ai ales religia corectă/adevărată? Dacă calculam, ținând cont de toți zeii posibili, e foarte probabil ca tu, credinciosul, să greșești, adică P=1/n, unde n este numărul de credințe posibile. Dacă există un număr 4.200 de zei posibili atunci probabilitatea ca un individ să aleagă credința corectă este infinitezimală. Simpla credință la-întâmplare nu garantează salvarea de focul veșnic! Deci credincioșii au o probabilitate mai mare să fie pedepsiți sever decât o au ateii.
Cu permisiunea dumneavoastră eu am să mă raportez doar la cele șapte mari religii ale lumii: Romano-catolicismul și creștinismul - 33% din populația lumii, Islamul 23%, Hinduismul 14%, Budismul 12%, Iudaismul, Bahai, Taoismul și Confucianismul din China, doar în treacăt. Toate aceste religii susținând că dețin adevărul absolut. Atunci P=1/7, adică 0,142 probabilitatea ca una din aceste să fie religia corectă! Un judecător drept judecă oamenii pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce mințile lor le zice că e probabil să fie adevărat sau nu.
Întrebarea nr. 2. Pentru cei care nu au avut niciodată ocazia din diferite motive neimputabile lor, să se poată pocăi și accepta pe Hristos, respectiv religia creștină, va fi just și drept pentru Dumnezeu să-i supună pedepsei cu moartea veșnică? Este posibil ca marele creator al universului, Dumnezeul dreptății și al milei să fie atât de neîndurător și fără dragoste, pentru cei care din motive neimputabile lor nu au avut cunoștință de dogmele credinței creștine?
Întrebarea nr. 3. Cum este posibil să fim considerați responsabili pentru alegerile noastre, de vreme ce aceste alegeri au fost determinate de însăși voința divină, care conform credinței creștine susține „că nimic din ceea ce trăim nu se petrece în viețile noastre și în viața lumii fără îngăduința Lui”, dar fără să poată explica cum omnipotența și omnisciența divină pot fi reconciliate cu libertatea umană?
„Am reușit să luăm această imagine din adâncul spațiului, iar dacă te uiți la ea, vezi un punct. Acesta este punctul chiar aici, el este casa noastră. Asta suntem noi. Toți cei de care ai auzit vreodată, fiecare persoană care a trăit vreodată, și-a trăit viața cu asta. Suma tuturor bucuriilor și tristeților noastre, miilor de religii auto-concepute, ideologii și doctrine economice, fiecare vânător și colecționar, fiecare erou și laș, fiecare creator și distrugător de civilizații, fiecare rege și fermier, fiecare cuplu tânăr din dragoste, fiecare copil plin de speranță, fiecare mamă, tată, inventator și explorator, fiecare profesor moral, fiecare politician corupt, fiecare superstar, fiecare lider suprem, fiecare sfânt și păcătos din istoria speciei noastre au trăit acolo, pe un fir de praf într-o rază de soare.
Planeta noastră este un fulg singuratic în vastul întuneric cosmic învăluit. În întunericul nostru - în toată această imensitate - nu există niciun indiciu că ajutorul va veni din altă parte pentru a ne salva de noi înșine. S-a spus că astronomia este o experiență umilitoare și aș putea adăuga, care construiește caractere. După părerea mea, poate că nu există o demonstrație mai bună a prostiei imaginației umane decât această imagine îndepărtată a micii noastre lumi. Pentru mine, ea subliniază responsabilitatea noastră de a ne trata unii pe alții mai prietenoși și mai plini de compasiune și de a păstra și menține acest punct albastru pal, singura casă pe care am cunoscut-o vreodată. ” - Carl Sagan
A se vedea și: Nevoia de adevăr