Vedem o realizare minunată: munți, păduri, ape, floră, faună, pământ, Pământul, cerul... și Universul! Dar nu știm exact cine este creatorul lor - evident nu omul! Religia Creștină susține că o forță divină, adică un Dumnezeu „viu” le-a creat și rânduit pe toate, perfect. Dar, cum este posibil ca o ființă, care să ne semene, și al cărui fiu a fost trimis pe Pământ să se întrupeze în chip de om, drept mărturie, să creeze și să controleze aceste imensități incomensurabile de materie, spațiu și energie, de la micro-univers la macro-univers, iar nouă, muritorilor de rând, să ne transmită atât de puține învățături despre realitatea vieții și despre viitor?
Vedem zi de zi moartea; în presă, la știri, în spitale, în stradă, în războaie – vedem crime împotriva umanității: persecuții, sclavie, tortură, exterminări - dar nu știm prea multe despre moarte, pentru că nimeni nu s-a întors „de dincolo” să ne-o descrie. Religia Creștină susține că există un loc, undeva, unde viața este veșnică și fericită, și un alt loc unde cei necredincioși și neascultători, cei care nu respectă legile Lui Dumnezeu transmise de divinitate prin oameni, sunt pedepsiți pe vecie, dar nu avem nicio dovadă și nici cum să verificăm nu avem! Dacă totul este o speculație? Câtă încredere trebuie să le acordăm oamenilor și spuselor lor despre Dumnezeu, unele dintre ele fiind nevalidate de existența noastră de fiecare zi?
Cum de nu a reușit religia (religo, religare - care înseamnă „re-legare”, adică o legătură de restabilire a relației dintre om și Dumnezeu) să realizeze ceea ce firmele de telecomunicații o fac astăzi, zi de zi între oameni? Cum de nu a reușit religia să modeleze ființa umană pentru ca legile, ca de exemplu cele din Exodul, capitolul 21-23: „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte,” ... sau: „cine va lovi pe altul cu o lovitură de moarte să fie pedepsit cu moartea”, să nu funcționeze? Dar nici cele ca: „oricine va ucide va cădea sub pedeapsa judecății.” sau „oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecății; și oricine va zice fratelui său: ‘Prostule!’ va cădea sub pedeapsa soborului; iar oricine-i va zice: ‘Nebunule!’ va cădea sub pedeapsa focului gheenei” (Marcu 5:21-22), să formeze conștiințe? Cum se poate spune că-L iubești pe Dumnezeu, pe care nu-L vezi, dacă pe aproapele tău, pe care-l vezi, nu-l iubești? (1 Ioan 4:20-21). Unde este acel mecanism de „autoreglare”, cel care este menit de a preveni convingerile greșite, alcătuite din deprinderi, instincte sau prejudecăți și de a păstra în siguranță percepția umană despre realitatea adevărată?
Totuși ceva... trebuie să fie - un Dumnezeu - dar dacă simțurile sau rațiunea nu ne pot spune nimic despre El într-un anumit fel în care să-L concepem, se poate vorbi despre încredere sau neîncredere, despre credință sau necredință sau despre „mărturie, care înseamnă să ai curajul să plătești cu viața ceea ce spui” așa cum susține Părintele profesor Constantin Necula în cartea „Sensul Vieții”?
De ce există răul în lume? De ce răul nu doare? Din cauza cărui fapt omul, creat fundamental bun, în viziunea creștină, poate deveni rău, chiar și fără nicio necesitate ontologică, existențială? Cum poate bunătatea și inteligența lui D-zeu, să tolereze răul nostru efemer? Sau, binele și răul sunt doar interpretări umane?
Desigur Legile lui Dumnezeu nu sunt similare cu cele ale lui Kirchhoff, cel care a demonstrat că suma intensităților curenților care intră într-un nod de rețea este egală cu suma intensităților curenților care ies din același nod, dar nici cu cele ale curentul electric care ipotetic s-ar chinui să ne convingă că a existat unul Edison care a inventat becul sau că telefonul ar încerca să ne demonstreze existența lui Graham Bell. Și nici creierele noastre nu sunt stații de emisie-recepție sau telefoane. Și nici dacă am stăpânii la perfecțiune Windows-ul, nu putem afirma că îl cunoaștem pe Bill Gates. Numărul Fiarei nu e frământat în același aluat cu numărul lui Avogadro și nici măcar la fel de stabil precum constanta lui Planck!
„Binele și răul”, și libertatea, rămân o fundătură a gândirii filosofice, metafizice și teologice, dar într-un final, răul nu este o opțiune a libertății, ci mai degrabă un abuz al acesteia. Iar libertatea, trebuie interpretată ca libertatea de a voi! Așadar, răul și libertatea – sunt două aparente antinomii, fără care nici binele nu ar mai avea nici un sens.
Totuși un om rațional din secolul XXI nu poate să citească istoria Genezei fără să-și pună o serie de întrebări de logică elementară. Cum se poate ca curiozitatea Evei să fie considerată cauza primară a intrării răului în lume, iar pedeapsa pentru spiritul investigativ al omului să fie moartea? Ce fel de etică este aceea prin care Dumnezeu creează niște ființe cu rațiune, dar se opune ca ele să investigheze cu acea rațiune dacă amenințarea de a nu mânca dintr-un pom este reală sau nu? Ce fel de moralitate este aceea în care Dumnezeu dă creaturilor sale liberul arbitru, dar de îndată ce ele își exercită acest drept le pedepsește cu o asprime extremă: moartea? Ba mai mult, pedeapsa aceasta nu se aplică numai celor implicați efectiv, Adam și Eva, ci moartea este extinsă asupra întregului neam omenesc, de la începuturi și până astăzi, ba chiar și tuturor ființelor, de la plante la animale, care nu au nicio o vină.
Dacă Dumnezeu avea de gând să interzică omului cunoașterea, nu putea să îngrădească fizic sau să nu planteze pomul cunoștinței binelui și răului? Dacă Iisus avea de gând să-și țină ucenicii cu forța lână el, nu era mai bine să pună pe careva să-l păzească pe Iuda? Iuda nu voia decât să se convingă, pe cine slujește, adică dacă Iisus este cu adevărat fiul lui Dumnezeu sau un profet oarecare, prin propria metodă de investigație, pentru că altfel ar fi păstrat banii. (Să ne mai întrebăm, de ce Evanghelia după Iuda, sau despre Iuda, descoperită în anii '70 lângă El Minya, Egypt, nu face parte din Noul Testament?)
De ce ar putea fi negată dorința de cunoaștere a omului?
Lăsând la o parte mitul biblic al Genezei și al Învierii, nu poate fi negat faptul că stă ascuns în natura fiecăruia dintre noi dorința de cunoaștere și investigație! Din faza de bebelușii, când cercetarea realității se face cu degetele și cu gura, pe urmă prin nenumăratele întrebări din copilărie, „da de țee?”, și până la „de ce?” sau către bătrânețe - în căutarea sensului vieții - toate aceste faze ale vieții sunt marcate de dorința neînfrântă după cunoaștere și analiză. Ce pericole există în cunoaștere, în știință? De ce cunoașterea umană, bazată pe observații experimentale și deducții logice, care dau naștere teoriilor științifice, reprezintă un pericol pentru religie?
Pentru a continua lectura accesați butonul Read More