Acum, petrolul este sângele vital al societății noastre. Aproape totul din lumea noastră este făcut din petrol. Ne încălzește, ne răcește, ne hrănește, ne furnizează cele necesare traiului, ne duce unde trebuie să ajungem. Dar sunt multe și grave problemele generate de folosirea petrolului. Țările industrializate, în majoritate creștine, dețin tehnologia de extracție a petrolului,
iar economia acestora și bunăstarea lor este dependentă de petrol, în timp ce rezervele cele mai mari de petrol se găsesc în subsolul unor țări slab industrializate economic, în majoritare musulmane.
O criză a carburanților ne-ar duce spre o paralizie totală, fără ei nu am putea funcționa. Cât de mult va crește prețul petrolului în condițiile în care rezervele sunt din ce în ce mai puține? Ce forme va lua lupta pentru asigurarea acestei resurse?
Recentele atentate de la Barcelona (august 2017), Nisa (iulie 2016), Bruxelles (martie 2016), Paris (noiembrie 2015), ... Madrid (martie 2004), sunt deja considerate echivalentul european al atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001 din SUA. După toate probabilitățile, autorii provin din aceleași rețele musulmane, care cu ceva timp în urmă, amenințau pe toți cei care s-au aliat cu Statele Unite în războiul din Irak.
Toate acestea par desprinse dintr-un film de ficțiune politică; însă, din păcate, este vorba de efectele cât se poate de reale ale acțiunilor unor organizații teroriste. Cum s-a ajuns aici? Care sunt pârghiile ascunse prin care exploziile din Europa au declanșat teroarea și perturbarea piețelor financiare europene?
Răspunsul la aceste întrebări trebuie legat inevitabil de războiul declanșat de Statele Unite împotriva Irakului, de Orientul Mijlociu și de uriașele interese privind controlul asupra petrolului. Într-un interviu acordat canalului BBC, Donald Rumsfeld, secretarul de stat american, a fost nevoit să recunoască existența unei circulare interne a Casei Albe, în care se afirma că nereușitele la scară globală ale războiului contra terorismului au depășit așteptările. Întreaga situație din Orientul Mijlociu pare să sugereze că Statele Unite au deschis o adevărată cutie a Pandorei, din care răul terorist se revarsă din ce în ce mai mult.
Înseamnă atunci că intervenția în Irak a fost o greșeală? Este greșită poziția Americii față de lumea arabă? Judecățile realiste nu pot ajunge decât la o singură concluzie: scenariul a fost inevitabil! America nu a avea altă opțiune. Miza economică enormă a controlului asupra rezervelor de petrol face ca orice judecată care ignoră acest element să fie superfluă. America, singura super-putere mondială la ora actuală, „jandarmul planetei”, este sclavul petrolului. Or, atât timp cât bunăstarea poporului american și siguranța națională depind de petrol, orice acțiune politică sau militară pentru evitarea unei crize este nu doar justificată, ci și vitală. Dacă ai deschis un front împotriva țărilor islamice pentru a obține resursele lor naturale prin forță, este o ipocrizie să spui că musulmanii te atacă mișelește pentru că sunt fanatici religioși - teroriști. Cu păcăleala islamică se sugerează că nu răul făcut de occidentali în Orient ar fi problema, ci natura intimă a orientalului, incapabil să primească „civilizația”- „democrația”, ce i se îndeasă cu forța pe gât. Indivizii în costum și cravată fac uneori mult mai mult rău decât nebunii îndoctrinați care ajung la atentate cu bombe artizanale sau care transformă mijloacele pașnice în arme.
Să ne amintim doar că în 1998, Osama ben Laden, descendent al unei familii de industriași saudiți, sugera într-o intervenție înregistrată și transmisă pe canalul al-Jazeera, adoptarea unei politici comune a petrolului de către țările arabe, prin impunerea unui preț „corect” de 144$ per baril. Acest preț ar fi adus în primul rând imense câștiguri țărilor exportatoare de petrol și în plus ar fi dat o lovitură fatală Americii.
Cu un consum dependent în proporție de 55% de sursele externe, Statele Unite importă zilnic peste 11 milioane de barili de petrol. Orice eveniment politic important, de la o grevă în Venezuela și până la o decizie a OPEC, afectează buzunarul americanului prin intermediul prețului petrolului.
Din aceste motive, administrația americană, indiferent de orientarea partidului aflat la putere, acordă o atenție deosebită situației importurilor energetice. Politica internă, ca și cea externă include petrolul ca o prioritate. Președintele Bush afirma fără șovăire: „Dependența de sursele de petrol aflate în țări dușmane Americii, pune în pericol siguranța națională”. În 1973, urmare a primului șoc petrolier, președintele Nixon insista, la rândul său, ca viitorul Americii „depinde de câștigarea și menținerea autonomiei energetice”.
Însă eforturile SUA de a-și asigura mult-dorita autonomie energetică s-au lovit puternic, mai ales după al doilea război mondial, de interesele țărilor din Orientul Mijlociu. Arabia Saudită, Irak și Emiratele Arabe Unite, primele trei țări în topul deținătorilor de rezerve, s-au găsit permanent pe agenda politică a SUA. Arabia Saudită deține aproape 262 miliarde de barili, respectiv 21,6% din rezervele mondiale, iar Irakul 112,5 miliarde de barili, adică 9,3% din totalul planetar descoperit până la această oră.
Încercările Americii de a scăpa de sclavia petrolului din zona Golfului Persic, fie prin găsirea de noi surse în alte zone ale globului, fie prin identificarea unor alternative energetice, nu au avut prea mare succes în ultimele decenii. Mai mult decât atât, consumul american de petrol este în creștere constantă, estimându-se dublarea acestuia până în 2020. Deci în lipsa unor alternative viabile, controlul asupra petrolului din Golf este singura soluție pentru asigurarea securității energetice.
Această concluzie, astăzi ca și în anii ’40, a determinat reacții energice, fie că a fost vorba de George W. Bush, fie de Franklin D. Roosevelt. Manevrele politice, alianțele, intervențiile militare sau acțiunile acoperite ale C.I.A. au fost folosite în diverse situații pentru a asigura controlul american asupra situației politice din Golf și implicit asupra petrolului.
La întoarcerea sa de la întâlnirea de la Yalta din 1945, unde se decisese și soarta României pentru următoarea jumătate de secol, Franklin Roosevelt, grav bolnav, făcea o escală istorică în Arabia Saudită pentru a se întâlni cu regele Abdul Aziz Ibn Saud. Aceasta marca începutul unei serii întregi de intervenții americane în politica Orientului Mijlociu, ale căror consecințe determină, în mare parte, relațiile actuale ale Americii cu lumea arabă.
Întâlnirea dintre președintele american și regele Abdul Aziz Ibn Saud, pe un vapor în Canalul Suez, inaugura începutul unei noi ere în istoria americană, în care petrolul și securitatea urmau să fie indisolubil legate. Pe lângă acordurile bilaterale stabilite atunci între SUA și Arabia Saudita, ecuația complexă a securității în Orientul Mijlociu avea să includă pentru prima dată și planul concret de creare a statului evreu. Președintele Roosevelt își exprima opțiunea pentru Palestina iar regele saudit sugera ca evreii să se stabilească într-o regiune desprinsă din Germania.
Ceea ce a urmat nu au fost decât etapele concrete ale punerii în practică a viziunii americane asupra securității în Orientul Mijlociu. În 1953, CIA executa un plan britanic de răsturnare a liderului iranian Mohamad Mossadegh care, sub influență sovietică, începuse naționalizarea societăților petroliere anglo-persane. Acesta a fost înlocuit cu șahul Mohammad Reza Pahlavi care, în scurt timp, a deschis industria petrolieră iraniană consorțiilor internaționale și, în special, companiilor americane. Șahul nu s-a dovedit însă pentru mult timp un aliat credincios al Americii, dat fiind că interesul său era ca prețul petrolului să crească.
Din ce în ce mai activ în Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), Pahlavi a devenit o adevărată problemă în timpul administrației Nixon, care deși încercase să pună în aplicare un plan de eliminare a importurilor americane de petrol, nu putea să evite dependența de Golf. În data de 17 octombrie 1973, OPEC anunța o reducere a producției de petrol, reacția piețelor internaționale producând o creștere a prețului barilului de peste 70% într-o singură zi. Acesta era primul dintre cele două șocuri petroliere care au zguduit America în anii ’70, determinând o recesiune puternică la nivel mondial.
Documente secrete din Arhivele Naționale Britanice, recent date publicității, relevă ca reacția administrației de la Washington la aceste evenimente a fost de a planifica o intervenție militară în Arabia Saudită și Kuweit, pentru înlocuirea liderilor ostili cu aliați ai Americii. În aprilie 1975, ambasadorul SUA în Arabia Saudită trimitea o telegramă confidențială Casei Albe denunțând ca pe o crimă nebunească ideea de a interveni militar pentru ocuparea câmpurilor de petrol saudite. Planurile de intervenție militară au fost însă deviate de evoluția cu totul neașteptată a situației politice în Iran. În plin haos politic, șahul părăsea țara - lăsând locul Aiatolahului Komeini, un antiamerican convins. Exportul de petrol iranian fiind oprit pentru aproape un an, prețul barilului s-a triplat pe piețele internaționale, dând naștere în 1979 celui de-al doilea șoc petrolier.
Reacția Americii a fost atunci de a se orienta către Irak, unde un nou lider preluase puterea în partidul Baath, adus la putere cu ajutor american. Acest lider nu era altul decât Saddam Hussein. Donald Rumsfeld, pe atunci trimis special al președintelui Reagan în Orientul Mijlociu, a ajuns la concluzia că petrolul irakian și poziția Irakului în schema de securitate din Golf erau motive solide pentru dezvoltarea unor bune relații cu Saddam Hussein. Ca urmare, în 1980, după invazia Iranului de către Irak, Washingtonul s-a găsit de partea Irakiană, furnizând Bagdadului informații culese prin satelit și alte forme de ajutor.
Dar nici Saddam Hussein nu s-a dovedit un prieten prea loial pentru Statele Unite. În 1990 acesta invada Kuweitul, ocupând câmpurile petroliere și masând trupe la granița cu Arabia Saudită. Răspunsul militar american a fost prompt, dând naștere primului război din Golf, prin care Saddam a fost forțat să se retragă din Kuweit. Dar acesta era doar începutul unui război de durată. Saddam nu s-a recunoscut învins și a continuat să se înarmeze. Donald Rumsfeld și Paul Wolfowitz, secretar adjunct al apărării, îi scriau împreună cu alți 15 membri ai partidului Republican, în 1998, o scrisoare președintelui Clinton susținând că tolerarea înarmării Irakului inducea un risc considerabil la nivelul ofertei mondiale de petrol. Preocuparea Casei Albe față de problema irakiană a cunoscut o intensificare după preluarea puterii de către George W. Bush, care încă din primăvara lui 2001 lua în considerare eliminarea regimului lui Saddam Hussein. Bob Woodward, ziaristul care a declanșat scandalul Watergate ce a dus la demisia președintelui Nixon, a publicat recent o carte despre pregătirea administrației Bush pentru intervenția în Irak, în care susține că aceasta a constituit încă de la început o temă cheie a politicii externe a lui George W. Bush.
Apoi au venit atacurile de la 11 septembrie. 15 dintre cei 19 teroriști care au comis atacurile, proveneau din Arabia Saudită. Ca atare, în condițiile în care prima țară în topul exportatorilor de petrol, Arabia Saudită, apărea ca un partener foarte nesigur dacă nu chiar un adversar subversiv, iar a doua, Irakul, se dovedea un dușman declarat, SUA nu-și mai puteau permite să rămână în expectativă. Primul pas a fost retragerea tuturor bazelor americane din Arabia Saudită și masarea lor în special în Kuweit și Qatar. Mai mult decât atât, preocuparea față de securitatea rezervelor de petrol determina și reducerea prezenței militare americane în Europa și transferarea a 20.000 de soldați în Africa și Caucaz pentru protejarea rezervelor locale.
Intervenția în Irak a pus însă degetul pe rană. Răsturnarea regimului de la Bagdad și capturarea lui Saddam Hussein aveau să încurajeze piețele mondiale că prețul petrolului urma să intre într-o nouă perioadă de stabilitate. Însă lucrurile nu au stat deloc așa. Atacurile asupra soldaților americani, care cresc vertiginos numărul victimelor de după încheierea războiului, luptele dintre diversele facțiuni islamiste, luarea de ostateci, sabotarea continuă a conductei de petrol din nordul Irakului, vizarea facilităților portuare ale Arabiei Saudite și nu în ultimul rând, uciderea într-un atentat cu mașină-capcană a liderului guvernului interimar irakian, creează din ce în ce mai multă tensiune pe piața mondială a petrolului.
După o ușoară scădere în a doua parte a lui 2003, prețul barilului și-a reluat tendința ascendentă ajungând la 40$ per baril, foarte aproape de nivelul record înregistrat în timpul primului război din Golf. Iar analiștii prevăd că evoluția nu se va opri aici.
Creșterea prețului petrolului deja amenință să afecteze timida relansare economică mondială. Ținând cont de evoluțiile actuale, singura speranță pentru oricare locatar de la Casa Albă este ca, concluzia dominantă să fie că SUA nu au deschis o cutie a Pandorei în lumea arabă ci au reușit să stabilizeze zona Golfului. De această concluzie foarte fragilă va depinde și prețul petrolului și situația economiei mondiale și a securității în perioada ce va urma.