D'ale revoluţiei 2
................ Datele personale ..............
În ziua de 21 decembrie 1989, după orele de program, am participat împreună cu o prietena, N... V..., la mitingul de protest declanșat de represaliile aplicate locuitorilor din Timișoara, desfășurat în jurul sediului Consiliului Județean al P.C.R. (actuala prefectură)
Cunoșteam situația de la Timișoara atât din relatările postului de radio Europa Liberă cât și din
discuțiile purtate cu colegii de serviciu din Timișoara, precum și din ocazionalele ascultări ale convorbirilor telefonice realizate în cursul zilei la serviciu, efectuate sub pretextul unor intervenții tehnice.
La miting am strigat lozinci precum: „azi la Timișoara, mâine-n toată țara”, „nu vă fie frică, Ceaușescu pică” și mai ales „fără violență”.
Pe ascuns am împărțit manifeste, am dat soldaților din dispozitivul de apărare diverse alimente, dar mai ales dulciuri și am îndemnat participanții la ordine, calm și stăpânire de sine, în sensul de a evita provocările, deoarece în acele momente, printre manifestanți am observat persoane care se „îmbulzeau”, cu intenția de a provoca incidente, împingând astfel rândurile din față către limita aliniamentului de soldați înarmați.
După orele 22 m-am întors la serviciu și împreună cu alți colegi de încredere am conceput planul „the cat” (pisica). Planul urmarea, ca răspuns la represaliile de la Timișoara și a dezinformărilor din radioul și televiziunea din România, o sabotare a telecomunicațiilor naționale și în special a „telecomunicațiilor speciale”. Sabotarea consta în întreruperea repetată a telecomunicațiilor dintre diferitele orașe importante ale țării la anumite intervale de timp și pe anumite regiuni, pentru a nu putea fi depistată locația întreruperilor. (Aruncarea pisicii moarte în grădina altuia.) Din plan făcea parte și deconectarea stației Radio Bod de la semnalul de baza transmis de Radiodifuziunea Română de la București și injectarea unui alt semnal care să conțină un comunicat scurt care să îndemne populația țării la manifestări pașnice și grevă generală. Parola de start era „miaauuu !” transmisă în difuzoarele staților de transmisiuni corespondente, iar răspunsul: „cațțț!” adică cat – adică taie, din limba engleză. Numai onomatopee, cuvintele erau prea periculoase în cazul comunicaților dintre stațiile de transmisiuni.
Cu toate măsurile de precauție luate planul sau o parte din el a fost descoperit și astfel peste noapte au fost chemați la serviciu mulți dintre directorii direcțiilor de telecomunicații din țară.
A doua zi în stațiile de transmisiuni din țară șefii șopteau: „nimeni să nu facă nimic totul va ieși bine” ???!.
În ziua de 22 decembrie 1989, imediat după fuga soților Ceaușescu cu elicopterul de pe clădirea C.C. al P.C.R. șeful meu ing. Scîrneciu Gheorghe, la inițiativa mea și a unor colegi, m-a delegat ca reprezentant al D.J.P.Tc. Brașov pentru a merge la sediul securității din Brașov str. Prundului nr. 10 pentru a deconecta și sigila echipamentele de telecomunicații bănuite, de a fi destinate pentru înregistrarea convorbirilor telefonice și de a colabora cu reprezentanții M. Ap. N. în acest sens. Ajuns acolo am început să analizez diferitele echipamente existente. Sala conținea, din față către spate, o centrală de comutație analogică (pentomat de aproximativ 200 de abonați), o masă de verificare și echipamente de transmisiuni de curenți purtători de tip Teletra, K 60 (rusești), Cristal, tablouri de electroalimentare, redresoare și rame cap cablu. Nu am găsit magnetofoane, casetofoane sau alte instalații cunoscute de mine pentru înregistrări vocale.
În stânga acestei săli se găseau încă două încăperi: o sală de baterii și un laborator cu multe aparate telefonice și aparate de măsură din gama Pracitronic: MV 61, GF 61, GW 61, SV 61.
............................ urmează o descriere a echipamentelor găsite ......................................
Rezervat, referitor la încrederea în armată și cuprins de un sentiment de amăgire privind căderea cu adevărat a comunismului, îngrijorat pentru viitor, am simțit datoria de a mă implica și mai mult. Astfel după puțin timp de la părăsirea sediului securității am intrat profitând de o întâmplare banală în clădirea consiliului popular județean Brașov și sediul comitetului județean al P.C.R. actuala prefectură. Intrarea am făcut-o pe o ușa metalică din spatele clădirii, prin intermediul portarului instituției și a prietenei mele N... V..., economist la Direcția Județeană de Statistică, cu sediul în aceiași clădire. N... V... fiind plecată din sediu pe timpul evacuării clădirii și-a lăsat la serviciu poșeta și actele personale împreună cu portofelul cu bani. Ea nu putea să-și recupereze obiectele personale pentru că în acele momente doar delegațiile de petiționari sau alte structuri organizate aveau acces în sediu. Portarul, care ne cunoștea și care înțelese situația ne-a sugerat printr-un semn să venim la ușa din spatele clădirii. Menționez că sediul prefecturii era înconjurat de cordoane de soldați iar în fața intrării principale erau adunați foarte mulți protestatari. Până la biroul ei am fost conduși de „oamenii de ordine” cu brasarda tricoloră. Un organizator, profesor de mecanica fluidelor la Universitatea din Brașov, surprins de prezenta noastră m-a legitimat și după o scurtă conversație mi-a propus să rămân în centrala telefonică a sediului, care rămăsese fără telefoniste.
În spațiul destinat centralei telefonice, compus din camera operatoarelor și camera tehnică a centralei cu repartitor, situat la parterul imobilului, am preluat sarcina de operator telefonist, alături de un alt coleg de la D.J.P.Tc. (Telefoane) Chisăliță Stelian, care se afla deja acolo când am ajuns eu. Acesta avea ca sarcină de serviciu întreținerea acelei centrale telefonice. Mai târziu, în camera operatoarelor au apărut pe rând, soldați, civili din rândul gărzilor patriotice și alți revoluționari printre care Sandu Ion și Gligor Tiberiu care aveau atribuțiuni în paza parterului. Pe Gligor Tiberiu îl cunoșteam din copilărie și de asemenea îi cunoșteam și opiniile anticomuniste exprimate în diverse ocazii. Cei veniți în încăpere urmăreau știrile de la televizorul din cameră și ne supravegheau. O femeie, operatoarea telefonistă Tomescu Angela, apărută mai târziu, ne înlocuia pe durata pauzelor sau ne furniza liste cu numerele telefonice importante sau cu alte date specifice.
Pe parcursul desfășurării acestei activități, de realizare a legăturilor telefonice cu diferitele unități militare, uzine, instituții, organizații, sau cu populația civilă, dornică de a ajuta Frontul Salvării Naționale, au apărut unele neconcordanțe referitoare la informațiile primite din teritoriu privind situația populației manifestante ieșită în stradă. Mai mult, am remarcat că, unii apelanți telefonici ne cereau să anunțăm în sediu că acesta va fi atacat de forțele de securitate loiale dictatorului și ne sfătuiau să-l părăsim. Alți apelanți ne recomandau să facem provizii de apă și hrană și să ne adăpostim familiile pentru că vor fi confruntări armate sângeroase. De unde știau aceștia ce se va întâmpla și cine erau, de unde apelau, de la ce numere de telefon?
Pe măsura trecerii timpului, tot mai multe apeluri telefonice ne avertizau că vor fi lupte de stradă, atentate cu bombă, atacuri diversioniste îndreptate către instituții de importanță economică sau militară din oraș sau din zonă. O altă categorie de apelanți ne avertizau că apa a fost otrăvită, sunt distruse depozitele de alimente și devastate magazinele și ne cereau să informăm populația, sau ne relatau despre grupuri de manifestanți care sparg, strică, devastează sau jefuiesc diverse obiective civile sau militare, sau se îndreaptă spre locul x sau y cu intenții distructive și cereau sprijin armat pentru a restabili ordinea. O cu totul altă categorie de apelanți telefonici își arătau disponibilitatea în rezolvarea diverselor probleme și lăsau în general un număr de telefon la care pot fi contactați. Pentru mine era clar; aveam de-a face cu o intoxicare informațională și îmi propusesem să o elimin. În acele momente am gândit și m-am exprimat clar față de cei din încăpere, afirmând că suntem dezinformați, probabil de activiștii de partid și securiștii care speră să creeze haos pentru a prelua sedile administrative și respectiv a restabili puterea politică veche și astfel am încetat să mai răspândesc mesajele neverificate sau cu conținut menit să creeze panică.
Pentru că telefoanele cu număr de interior ale șefului Comitetului Revoluționar de Salvare Națională, generalul Florea Ion erau de foarte multe ori ocupate a necesitat ca unele mesaje importante să fie scrise de mână și expediate prin curier local destinatarului. La sugestia mea, pentru a înlătura suspiciunile sau alte erori de comunicare, am cerut ca unele mesaje importante sa fie transmise prin telex către sala telex de la D.J.P.Tc. (Telefoane) și de acolo prin curierat extern aduse la comandament. Unul dintre curierii importanți a fost Cerchez Nicolae, șeful stației telex de la D.J.P.Tc. (La aparatele telegrafice datorită „indicativului telex” aparatul de la care se face expediția mesajului este cunoscut și respectiv unitatea militară sau secția de miliție). Astfel comunicarea dintre unitățile militare, secțiile de miliție, primării și alte instituții și C.J.F.S.N. s-a putut efectuat în condiții de maximă securitate.
Între timp la televizorul din încăpere au apărut știri despre faptul că în unele orașe din țară au apărut zone de conflict armat. Nu pot preciza dacă și despre Brașov s-a transmis o asemenea știre (eu nu am auzit-o) dar pot confirma ca cei prezenți șușoteau îngroziți despre realitatea unei asemenea situații, cu toate că de afară nu se auzeau împușcături și mai ales nimeni nu informase frontul despre un asemenea eveniment important. După un interval de timp relativ scurt de la presupusa știre au început să apară o avalanșă de apeluri telefonice care anunțau despre focuri de armă auzite dinspre diferitele zone ale orașului, dar mai ales dinspre muntele Tâmpa.
O să fim atacați!, s-au lamentat cei din încăpere, încercând să ia primele măsuri de apărare...
Le-am răspuns cu calm, încercând să fac o gluma: „sunt soldații, sperie urșii în drum către radioreleul de pe Tâmpa sau către bazinele de apă”. Evenimentele păreau să se liniștească, dar după câteva minute după ce pe postul național de televiziune s-a anunțat situația de la Brașov, în care se afirma, printre altele, că se aud focuri de armă în zona parcului central și a sediului telefoanelor din centru orașului, situația devenise într-adevăr critică. Am sunat imediat la serviciu. (D.J.P.Tc.) Colegii de acolo mi-au relatat că și ei au auzit știrea, dar în realitate nu s-a deschis niciun foc asupra lor.
Ceva nu îmi era clar! Eu, cu câteva minute în urmă efectuasem legătura telefonică, dintre Comandamentul C.J.F.S.N. și Televiziunea Româna Liberă din București, care difuzase comunicatul, dar care nu corespundea cu realitatea acelui moment. În scurt timp însă situația avea să se schimbe; se dezlănțuise infernul. Astfel, în aceste condiții s-au auzit primele focuri de armă în mai toate punctele centrale din oraș. La început la prefectură, o rafală scurtă de pistol mitralieră, apoi la D.J.P.Tc. (Telefoane), în Parcul Central, la hotel Capitol, Primărie etc. În zonă!
Am sunat din nou la serviciu, la mesele de verificare, la colegii apropiați, consultându-i despre acest eveniment și despre apelurile care ne intoxicau cu informații false. (care nu mai păreau false!) Le-am propus să supravegheze traficul centralei telefonice a C.J.F.S.N și să localizeze abonații considerați suspecți. Am aflat totodată că un coleg de serviciu, Ciurăscu Gabriel, s-a deplasat cu un grup de soldați către Releul de Televiziune Tâmpa. Pentru că știam că un alt grup, organizat de Frontul Salvării Naționale din Consiliu a fost trimis către Tâmpa am făcut demersurile necesare pentru a fi avertizat fiecare grup de existenta celuilalt grup însărcinat cu aceiași misiune; apărarea releului de televiziune. În acest mod s-a înlăturat crearea unei confuzii și s-a evitat un posibil incident.
Am mobilizat, foarte greu și cu multă insistență, o categorie diversă de personal de la D.J.P.Tc. (Telefoane) în depistarea, localizarea și neutralizarea apelurilor telefonice care conțineau informații false. Am discutat telefonic cu mai mulți șefi de la serviciu; ing. Scârneciu Gheorge, sing. Bogdan Gheorghe, ing. Floricel Ioan, inclusiv cu directorul adjunct Mîzgăreanu Nicolae, convingându-i și rugând-i să permită supravegherea traficului centralei telefonice a C.J.F.S.N cu ajutorul aparaturii S.V. Aceasta era un echipament electronic modern de înregistrare a datelor de convorbire; numărul format, data, ora, minutul etc. destinat depistării apelurilor injurioase. Cu ajutorul colegelor de la repartitorul centralei P.C. 4, Corneanu Domnița, Grosu Titieana etc am schimbat unele din perechile „cunoscute” ale cablului de intercomunicație dintre D.J.P.Tc. si C.J.F.S.N cu altele, ca să fie mai sigur, pentru a fi mai puțin expuși ascultării. Am deconectat mai multe telefoane, izolând firele din repartitorul centralei telefonice a Consiliului F.S.N, printre care și telefonul cu „ton de oraș” al primului secretar de partid, Dăogaru Gheorghe, care deși era reținut, se bucura de libertatea de a comunica telefonic cu exteriorul.
Mi-a trebuit totuși destul de mult timp, să mă conving că erau sigur apeluri telefonice cu scop diversionist, formate de la numere de telefon clar existente, care semnalau puncte de conflict sau teroriști acționând prin case, poduri, acoperișuri, apartamente și că rolul acestora era să inducă deruta și spaima, crearea unor false probleme, inducerea în eroare a Frontului și populației. Am constatat astfel ca unele dintre apelurile incriminate veneau chiar din interiorul sediului C.J.F.S.N, de la numerele de telefon ale unor servicii anexe consiliului județean. Dar în sediu nu credeam că puteau să existe ofițeri acoperiți, securiști, spioni, diversioniști, iar armata nu venise cu niciun fel de tehnică militară de comunicații!
Pe de altă parte, local, am improvizat un circuit prin intermediul căruia, în cască, să pot asculta convorbirile telefonice tranzitate prin pupitrul centralei C.J.F.S.N. (Centrala avea un circuit de înregistrare cu bandă magnetică pe rolă clasică, dar nu avea bandă) Din păcate toată această agitație a creat bănuieli celor care ne supravegheau sau ne controlau... și în scurt timp am fost „ridicat” (ARESTAT) de doi oameni de ordine și închis într-o încăpere de la parter. Un căpitan în uniformă militară însoțit de doi soldați înarmați m-au percheziționat și m-au interogat. Am încercat, pe baza observațiilor, a informațiilor și documentelor obținute de la Telefoane să argumentez acțiunea mea, dar nu am putut să fiu suficient de convingător. Pe urmă am fost escortat către generalul Florea Ion, șeful comandamentul frontului salvării naționale al cărui sediu de campanie era în sala mare de consiliu de la etaj.
În anticamera generalului am fost percheziționat și interogat încă o dată de alte persoane.
În camera gen. Florea Ion (sala mare de consiliu) am răspuns, stând în picioare, la câteva întrebări scurte, pe care nu mi le mai amintesc și am încercat să motivez și să argumentez acțiunea mea și să demonstrez punând accent pe faptul că din sediul CJFSN se transmit informații false, dezinformări etc. În acele momente am remarcat curajul generalului care s-a deplasat țanțoș către mine, în timp ce de afară se auzeau împușcături, iar încăperea nu era camuflată, în sensul acoperirii geamurilor de la stradă cu obstacole, mobilier etc. ci, din contră unele ferestre erau întredeschise. Mi-am revenit din emoții către finalul interogării, când generalul Florea mi-a spus: „tinere, aici nu ne jucăm de-a revoluția, acum du-te în centrală și fă-mi legătură cu directorul vostru!” După acest episod mi s-a permis să revin, în centrala telefonică, însoțit de cei doi soldați, de unde am efectuat ultima legătură telefonică, respectiv legătură generalului Florea Ion cu directorul Mîzgăreanu Nicolae de la D.J.P.Tc. (Telefoane). Imediat după această acțiune am fost condus într-o altă încăpere de la parter unde mi s-au luat șireturile, cureaua de la pantaloni, ceasul, și am fost reanchetat. Am fost amenințat cu împușcarea, conform stării de necesitate încă existentă, îmbrâncit, dar nu bătut. Într-un final am fost trecut într-un registru cu arestați și reținut, adică închis singur, într-o încăpere mică, fără geamuri, de la parter.
Au urmat ore lungi de resemnare, nu pot estima câte, petrecute sub paza celor doi soldați înarmați și pregătiți să intervină în caz de nevoie. De afară se auzeau împușcături, duduituri, ordine, strigăte, gemete și tot felul de alte sunete ciudate pe care eu nu le am putut recunoaște și despre care nu am putut afla nimic pentru că soldaților li s-a interzis să comunice cu mine.
În locul meu, în centrala telefonică a C.J.F.S.N, aveam să aflu mai târziu, a fost trimisă cu TAB-ul operatoarea telefonistă Samoilă Maria de la D.J.P.Tc. Au urmat și o serie de întreruperi ale telecomunicațiilor, provocate de colegii mei de serviciu, susținute și de unii șefi la rugămințile părinților mei, care au aflat de cele întâmplate. Colegii nu au renunțat la întreruperi și presiuni până la eliberarea mea din arest. Astfel, după miezul nopții, într-un moment de înce-tare/domolire a focurilor, am fost eliberat. La părăsirea încăperii mi s-a cerut să ies cu mâinile la ceafă. Soldații cu armele îndreptate spre mine, printr-o mișcare sugestivă cu capul, mi-au indicat o direcție și mi-au comandat să fug !
Nu mai țin minte câți morți sau răniți, întinși pe culoar, am văzut, dar știu că am evitat, cu oroare, câteva trupuri ciuruite de gloanțe zăcând printre petele de sânge, după care, în grabă, am ieșit pe ușa din spatele clădirii amestecându-mă în noapte, printre celelalte persoane eliberate.
[În acel moment am simțit un fior rece, paralizant, care îmi străbătea șira spinării.
Un gol imens, insuportabil îmi sfredelea stomacul, și am conștientizat că mi se taie respirația, genunchi-mi cedează iar inima-mi pleznește! O Doamnneee, nu! O străfulgerare sumbră se ivise în mintea mea. Oare nu cumva noi, incomozii băgăcioși, trebuie să devenim imaginarii teroriști? Pentru că atunci, în acel moment, am avut sentimentul că vom fi secerați de la spate.]
Mult mai târziu am aflat de intervențiile care s-au făcut de către colectivul de la Telefoane pentru eliberarea mea, de faptul că eram considerat: ba securist, ba terorist, ba informator… Nu mai conta, scăpasem viu, dar eliberarea mea și drumul până acasă, printre baricadele și gurile de foc întâlnite nu-l voi uita niciodată.
Cine sunt „teroriștii” și în cine efectiv trag soldații și gărzile patriotice? Cred că la aceste întrebări trebuia să se răspundă în acea noapte de 22 Decembrie. Și probabil datorită acestei debandade organizate i s-au datorat cele mai multe victime. Ea a fost întreținută și favorizată de psihoza creată de Televiziunea Română „Liberă”, dar nu în totalitate! Au existat și oameni care au aprins și întreținut diversiunea și schimbul de focuri, local. Cine au fost aceștia? De unde comunicau? La ordinul cui au acționat? Cine mă vă pedepsi pentru că am pus întrebări sincere și am încercat să caut răspunsuri la ele, așa cum m-am priceput, și nu am dezinformat?
Prin acțiunea mea din noaptea de 22-23 Decembrie 1989 am asigurat comunicațiile C.J.F.S.N cu restul lumii și cred că am dejucat o parte din planurile de dezinformare din războiul de diversiune care a avut loc, pentru că eu cred, că informațiile sau cel puțin o parte din ele, despre punctele reale de conflict, nu veneau numai din teritoriu spre sediul C.J.F.S.N și pe urmă către TVR Liberă, ci și din sediul C.J.F.S.N prin centrala telefonică către TVR „Liberă”, pentru teritoriu. Sau altfel spus și din clădirea C.J.F.S.N. li se preciza „teroriștilor” unde să acționeze.
PS
Textul din MEMORIU, atașat și la dosar, a fost prezentat procurorilor militari, coordonați de generalul Dan Voinea. Paragraful marcat între parantezele drepte din această prezentare nu este conținut în memoriu oficial. El a fost considerat „literatură” și ca atare am fost sfătuit să-l elimin...
Da, seamănă a literatură... este expresia scrisă a unor trăiri, a unor stări sufletești care mi-au marcat viața și pe care nu cred să le pot uita curând. De altfel în tip ce dădeam declarațiile în fața procurorilor militari, care îmi tot sugerau ce să scriu, mă întrebam: oare de partea cui or fi ăștia? Tot militari! Dacă în decembrie 1989 a fost o lovitură de stat, atunci nu pot exista revoluționari. Dacă, dimpotrivă, a existat o revoluție, atunci participanții ei nu pot fi anchetați, judecați și condamnați pentru genocid. Numai că în România, iată, totul este posibil. Avem o anchetă și vom avea un proces.
Amănuntele contează !
„Teroriștii”? Prostii! Nici vorbă de teroriști, unii dintre ei aflându-se chiar la celălalt capăt al liniei telefonice - vorbind perfect românește. Nimeni nu a prins niciun terorist! (diversionist cred că ar fi fost mai corect!). Clădirea C.J. al P.C.R. devenită sediul Consiliului Județean F.S.N. centrul de coordonare al armatei și sediul noii puteri: intactă (neafectată de gloanțe!). Ceaușescu a folosit, pentru prima dată, cuvântul „teroriști”. A zis că, la Timișoara, sunt în strada golani, iredentiști și teroriști, apoi, Televiziunea Română „Liberă”, dar aceasta vorbea despre alți teroriști, despre unii care îl apărau pe Ceaușescu! ??? Câți puteau intra în țară? Cu ce să fii venit și să se fi răspândit neobservați prin toate orașele importante ale țării? Chiar suntem în evul mediu al comunicațiilor și contra-spionajului sau toți suntem luați de proști?
„Nu se cunoaște în istorie un caz unde partea înfrântă, respectiv acești teroriști, să nu fi lăsat nici un mort, rănit sau prizonier. Un fenomen unic în istoria militară universală.”- concluziona într-o discuție televizată istoricul Florin Constantiniu.
Fundamentat pe un adevăr siluit, termenul „teroriștii” nu cred că va supraviețui adevărului, după cum nu vor supraviețui nici alte construcții care nu sunt bazate pe adevărul complet, adică al acceptări de către majoritatea oamenilor și nu al unora sau a mai multor grupări formate pe diverse criterii politice sau militare.
Armata? Armata a fraternizat cu poporul, după..., dar a luptat... alături... de popor.
Am admirat până la uimire, cât de țanțoș se mișca generalul Ion Florea prin încăperea centrului de comandă în timp ce afară se trăgea, și niciun geam nu era camuflat. Cât curaj?, în timp ce eu tremuram de frică. „Tinere, aici nu ne jucăm de-a revoluția”, erau cuvintele care
trebuiau să mă mustre referitor la acțiunea de a depista și anihila sursele de dezinformare, respectiv a telefoanelor „cu scop diversionist”. Acum aș putea spune că acel curaj era datorat faptului că generalul știa că spre clădirea centrului de comandă al F.S.N. nu se va trage! Atunci, nu am avut această revelație și nici inspirația de a suspecta armata, ci doar dovezile manipulării „unora” din sediu și argumentele raționale ale faptului, că din sediul Consiliului Județean se comanda startul multor acțiuni „teroriste” și contra-teroriste de afară, despre care cu siguranță generalul știa.
Poate, pentru unii era o joacă de-a revoluția (trădarea poporului), dar pentru alți era o revoluție: eliberarea de totalitarism, foamete și frig și trecerea României la un alt sistem social, poate mai bun. Revolta populară declanșată mai întâi la Timișoara și apoi la București poate că s-ar fi transformat într-o revoluție de netăgăduit, dacă echipa care, în final, a preluat puterea, nu ar fi intervenit cu brutalitate și în mod abil pentru a ține lucrurile sub control și a-și consolida propriile poziții.
Dovada, cel puțin teoretică că așa stau lucrurile, constă în faptul că: 1. „emanații” au ascuns opiniei publice faptul că soții Ceaușescu fuseseră capturați la doar câteva ore după ce părăsiseră Comitetul Central. Nu există vreo altă explicație logică că, din 22 decembrie până în 25, ziua de Crăciun, populația a fost menținută într-o stare de tensiune, ascunzându-i-se adevărul, decât această strategie nefericită de preluare a controlului. „Teroriștii” s-au născut din această stare de presiune psihologică, transformată în teroare.
Abia trecuse doi ani de când încheiasem ciclul militar de instrucție postuniversitar, de radiolocație, moment în care am reînnoit jurământul de credință nestrămutată poporului, patriei și comandantului suprem și asigurarea că nu ne vom precupeți sângele și viața și niciun efort pentru a apăra pământul și… cerul albastru al patriei, în caz de nevoie, dar o întreagă armată… după constituirea stării de necesitate, pe întreg teritoriul României, nu știa unde se afla președintele și helicopterul prezidențial, în ciuda tuturor eforturilor și insistențelor de aflare pe care le-am făcut la diverșii prieteni sau colaboratori, ofițeri activi în domeniul radiolocației sau al transmisiunilor!
2. „Din ordinul lui Pintelie Stelian s-a dat ordin ca din data de 22.12.1989 să se întrerupă legăturile telefonice ale securității, atât în București, cât și în cele 41 de direcții de comunicații județene.”
„Din ordinul ministrului adjunct Stelian Pintilie și cu acordul meu au fost izolate din punct de vedere al comunicațiilor unitățile de securitate, cele de miliție și structurile PCR.”
(Dosarele Revoluției - Declarație. Dumitrescu Ionel (colonel inginer, Ofițer I în cadrul UM 02348 – Secția de înzestrare cu materiale tehnice a Consiliului Politic Superior al Armatei, având ca atribuții asigurarea cu tehnică de propagandă la inamic a UM 02487; Depoziția martorului a fost susținută și de generalul de brigadă (r) inginer Stelian Pintelie (adjunct al ministrului Transporturilor și Telecomunicațiilor), inginerul Andrei Chirică (ministrul Comunicațiilor), generalul de divizie Nicolae Popescu (secretar de stat la Oficiul pentru probleme Speciale al Guvernului), general de brigadă (r) inginer Ionel Dumitrescu (șeful Direcției Telecomunicații Militare), colonel (r) inginer Mircea Andrievici (comandantul UM 02487 București), Ilie Florinei (inginer angajat civil al UM 02415 București, Comandamentul Transmisiunilor, cu atribuții în asigurarea funcționării legăturilor de telecomunicații pentru comandament și organele centrale ale Ministerului Apărării Naționale, respectiv MApN, Marele Stat Major, departamente, cît și legăturile interurbane de telecomunicații ale unităților militare din țară), Dafinescu Victor (locțiitor comandant Companie Stat Major UM 01210 București).)
- Cine să le întrerupă? ...
Începând cu 22 decembrie 1989, când, practic, structurile de Securitate au fost desființate și întregul sistemul de comunicații a intrat sub controlul armatei, nu se mai putea invoca existența unor informații eronate decât în situația în care acestea erau transmise sau acceptate cu bună știință. Altfel spus, armata a controlat comunicațiile, Securitatea fiind izolată.
Alte dovezi? Multe dintre dovezile evenimentelor din Decembrie 1989 au fost eliminate imediat după lovitura de stat militară asociată cu revolta populară, influențată de organizatori, sau, stau ascunse în dosarele celor cu calitatea reală de „Luptător pentru Victoria Revoluției Române din Decembrie 1989” și se vor interpreta, rătăci, filtra sau fabrica în funcție de interesele celor ajunși la putere. Desigur, eu post să greșesc, neavând pregătirea, cunoștințele, instrumentele și pârghiile necesare pentru a selecta datele și informațiile, pentru a generaliza și da verdicte, deși mă consider unul dintre oamenii înzestrați nativ cu spirit critic și analitic, care și-a dezvoltat puterea de a discerne și a se orienta în puhoiul de informații cu care suntem bombardați zilnic spre a deosebi realitatea sau adevărul de ficțiune. Totuși de alții depinde dacă, faptele și relatările mele vor intra în istoria mare sau vor eșua lamentabil în subsolurile întunecate ale istoriei mici, pentru că, așa cum spunea Octavian Paler: „Cine s-a ridicat împotriva tăcerii a riscat totdeauna să se facă tăcere în jurul lui”.
Revoluțiile, nu sunt bătălii ale argumentelor, iar textul „Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine!”, așa cum îl parafraza... Ion Rațiu pe Voltaire, vorbind despre democrație, nu este valabil. La revoluție și război, principiul este: cine nu este cu noi, este împotriva noastră, iar eu constatam că democrația în România a început cu fake news! (știri false)
Indiferent de interpretarea pe care o vor da istoricii, politicienii, justiția, securitatea, armata, revoluționarii, dușmanii sau prietenii mei, colegii de serviciu, familia; pentru mine, acest eveniment a fost: „nebunia” de a participa la o REVOLUȚIE, pentru toate acele zile în care am simțit foamea, frigul sau umilința, pentru demnitate, pentru viitorul și binele urmașilor mei, pentru binele semenilor mei, pentru libertate și pentru România.
Bîrsan Ioan (același cu Bârsan Ioan)
În ziua de 21 decembrie 1989, după orele de program, am participat împreună cu o prietena, N... V..., la mitingul de protest declanșat de represaliile aplicate locuitorilor din Timișoara, desfășurat în jurul sediului Consiliului Județean al P.C.R. (actuala prefectură)
Cunoșteam situația de la Timișoara atât din relatările postului de radio Europa Liberă cât și din
discuțiile purtate cu colegii de serviciu din Timișoara, precum și din ocazionalele ascultări ale convorbirilor telefonice realizate în cursul zilei la serviciu, efectuate sub pretextul unor intervenții tehnice.
La miting am strigat lozinci precum: „azi la Timișoara, mâine-n toată țara”, „nu vă fie frică, Ceaușescu pică” și mai ales „fără violență”.
Pe ascuns am împărțit manifeste, am dat soldaților din dispozitivul de apărare diverse alimente, dar mai ales dulciuri și am îndemnat participanții la ordine, calm și stăpânire de sine, în sensul de a evita provocările, deoarece în acele momente, printre manifestanți am observat persoane care se „îmbulzeau”, cu intenția de a provoca incidente, împingând astfel rândurile din față către limita aliniamentului de soldați înarmați.
După orele 22 m-am întors la serviciu și împreună cu alți colegi de încredere am conceput planul „the cat” (pisica). Planul urmarea, ca răspuns la represaliile de la Timișoara și a dezinformărilor din radioul și televiziunea din România, o sabotare a telecomunicațiilor naționale și în special a „telecomunicațiilor speciale”. Sabotarea consta în întreruperea repetată a telecomunicațiilor dintre diferitele orașe importante ale țării la anumite intervale de timp și pe anumite regiuni, pentru a nu putea fi depistată locația întreruperilor. (Aruncarea pisicii moarte în grădina altuia.) Din plan făcea parte și deconectarea stației Radio Bod de la semnalul de baza transmis de Radiodifuziunea Română de la București și injectarea unui alt semnal care să conțină un comunicat scurt care să îndemne populația țării la manifestări pașnice și grevă generală. Parola de start era „miaauuu !” transmisă în difuzoarele staților de transmisiuni corespondente, iar răspunsul: „cațțț!” adică cat – adică taie, din limba engleză. Numai onomatopee, cuvintele erau prea periculoase în cazul comunicaților dintre stațiile de transmisiuni.
Cu toate măsurile de precauție luate planul sau o parte din el a fost descoperit și astfel peste noapte au fost chemați la serviciu mulți dintre directorii direcțiilor de telecomunicații din țară.
A doua zi în stațiile de transmisiuni din țară șefii șopteau: „nimeni să nu facă nimic totul va ieși bine” ???!.
În ziua de 22 decembrie 1989, imediat după fuga soților Ceaușescu cu elicopterul de pe clădirea C.C. al P.C.R. șeful meu ing. Scîrneciu Gheorghe, la inițiativa mea și a unor colegi, m-a delegat ca reprezentant al D.J.P.Tc. Brașov pentru a merge la sediul securității din Brașov str. Prundului nr. 10 pentru a deconecta și sigila echipamentele de telecomunicații bănuite, de a fi destinate pentru înregistrarea convorbirilor telefonice și de a colabora cu reprezentanții M. Ap. N. în acest sens. Ajuns acolo am început să analizez diferitele echipamente existente. Sala conținea, din față către spate, o centrală de comutație analogică (pentomat de aproximativ 200 de abonați), o masă de verificare și echipamente de transmisiuni de curenți purtători de tip Teletra, K 60 (rusești), Cristal, tablouri de electroalimentare, redresoare și rame cap cablu. Nu am găsit magnetofoane, casetofoane sau alte instalații cunoscute de mine pentru înregistrări vocale.
În stânga acestei săli se găseau încă două încăperi: o sală de baterii și un laborator cu multe aparate telefonice și aparate de măsură din gama Pracitronic: MV 61, GF 61, GW 61, SV 61.
............................ urmează o descriere a echipamentelor găsite ......................................
Rezervat, referitor la încrederea în armată și cuprins de un sentiment de amăgire privind căderea cu adevărat a comunismului, îngrijorat pentru viitor, am simțit datoria de a mă implica și mai mult. Astfel după puțin timp de la părăsirea sediului securității am intrat profitând de o întâmplare banală în clădirea consiliului popular județean Brașov și sediul comitetului județean al P.C.R. actuala prefectură. Intrarea am făcut-o pe o ușa metalică din spatele clădirii, prin intermediul portarului instituției și a prietenei mele N... V..., economist la Direcția Județeană de Statistică, cu sediul în aceiași clădire. N... V... fiind plecată din sediu pe timpul evacuării clădirii și-a lăsat la serviciu poșeta și actele personale împreună cu portofelul cu bani. Ea nu putea să-și recupereze obiectele personale pentru că în acele momente doar delegațiile de petiționari sau alte structuri organizate aveau acces în sediu. Portarul, care ne cunoștea și care înțelese situația ne-a sugerat printr-un semn să venim la ușa din spatele clădirii. Menționez că sediul prefecturii era înconjurat de cordoane de soldați iar în fața intrării principale erau adunați foarte mulți protestatari. Până la biroul ei am fost conduși de „oamenii de ordine” cu brasarda tricoloră. Un organizator, profesor de mecanica fluidelor la Universitatea din Brașov, surprins de prezenta noastră m-a legitimat și după o scurtă conversație mi-a propus să rămân în centrala telefonică a sediului, care rămăsese fără telefoniste.
În spațiul destinat centralei telefonice, compus din camera operatoarelor și camera tehnică a centralei cu repartitor, situat la parterul imobilului, am preluat sarcina de operator telefonist, alături de un alt coleg de la D.J.P.Tc. (Telefoane) Chisăliță Stelian, care se afla deja acolo când am ajuns eu. Acesta avea ca sarcină de serviciu întreținerea acelei centrale telefonice. Mai târziu, în camera operatoarelor au apărut pe rând, soldați, civili din rândul gărzilor patriotice și alți revoluționari printre care Sandu Ion și Gligor Tiberiu care aveau atribuțiuni în paza parterului. Pe Gligor Tiberiu îl cunoșteam din copilărie și de asemenea îi cunoșteam și opiniile anticomuniste exprimate în diverse ocazii. Cei veniți în încăpere urmăreau știrile de la televizorul din cameră și ne supravegheau. O femeie, operatoarea telefonistă Tomescu Angela, apărută mai târziu, ne înlocuia pe durata pauzelor sau ne furniza liste cu numerele telefonice importante sau cu alte date specifice.
Pe parcursul desfășurării acestei activități, de realizare a legăturilor telefonice cu diferitele unități militare, uzine, instituții, organizații, sau cu populația civilă, dornică de a ajuta Frontul Salvării Naționale, au apărut unele neconcordanțe referitoare la informațiile primite din teritoriu privind situația populației manifestante ieșită în stradă. Mai mult, am remarcat că, unii apelanți telefonici ne cereau să anunțăm în sediu că acesta va fi atacat de forțele de securitate loiale dictatorului și ne sfătuiau să-l părăsim. Alți apelanți ne recomandau să facem provizii de apă și hrană și să ne adăpostim familiile pentru că vor fi confruntări armate sângeroase. De unde știau aceștia ce se va întâmpla și cine erau, de unde apelau, de la ce numere de telefon?
Pe măsura trecerii timpului, tot mai multe apeluri telefonice ne avertizau că vor fi lupte de stradă, atentate cu bombă, atacuri diversioniste îndreptate către instituții de importanță economică sau militară din oraș sau din zonă. O altă categorie de apelanți ne avertizau că apa a fost otrăvită, sunt distruse depozitele de alimente și devastate magazinele și ne cereau să informăm populația, sau ne relatau despre grupuri de manifestanți care sparg, strică, devastează sau jefuiesc diverse obiective civile sau militare, sau se îndreaptă spre locul x sau y cu intenții distructive și cereau sprijin armat pentru a restabili ordinea. O cu totul altă categorie de apelanți telefonici își arătau disponibilitatea în rezolvarea diverselor probleme și lăsau în general un număr de telefon la care pot fi contactați. Pentru mine era clar; aveam de-a face cu o intoxicare informațională și îmi propusesem să o elimin. În acele momente am gândit și m-am exprimat clar față de cei din încăpere, afirmând că suntem dezinformați, probabil de activiștii de partid și securiștii care speră să creeze haos pentru a prelua sedile administrative și respectiv a restabili puterea politică veche și astfel am încetat să mai răspândesc mesajele neverificate sau cu conținut menit să creeze panică.
Pentru că telefoanele cu număr de interior ale șefului Comitetului Revoluționar de Salvare Națională, generalul Florea Ion erau de foarte multe ori ocupate a necesitat ca unele mesaje importante să fie scrise de mână și expediate prin curier local destinatarului. La sugestia mea, pentru a înlătura suspiciunile sau alte erori de comunicare, am cerut ca unele mesaje importante sa fie transmise prin telex către sala telex de la D.J.P.Tc. (Telefoane) și de acolo prin curierat extern aduse la comandament. Unul dintre curierii importanți a fost Cerchez Nicolae, șeful stației telex de la D.J.P.Tc. (La aparatele telegrafice datorită „indicativului telex” aparatul de la care se face expediția mesajului este cunoscut și respectiv unitatea militară sau secția de miliție). Astfel comunicarea dintre unitățile militare, secțiile de miliție, primării și alte instituții și C.J.F.S.N. s-a putut efectuat în condiții de maximă securitate.
Între timp la televizorul din încăpere au apărut știri despre faptul că în unele orașe din țară au apărut zone de conflict armat. Nu pot preciza dacă și despre Brașov s-a transmis o asemenea știre (eu nu am auzit-o) dar pot confirma ca cei prezenți șușoteau îngroziți despre realitatea unei asemenea situații, cu toate că de afară nu se auzeau împușcături și mai ales nimeni nu informase frontul despre un asemenea eveniment important. După un interval de timp relativ scurt de la presupusa știre au început să apară o avalanșă de apeluri telefonice care anunțau despre focuri de armă auzite dinspre diferitele zone ale orașului, dar mai ales dinspre muntele Tâmpa.
O să fim atacați!, s-au lamentat cei din încăpere, încercând să ia primele măsuri de apărare...
Le-am răspuns cu calm, încercând să fac o gluma: „sunt soldații, sperie urșii în drum către radioreleul de pe Tâmpa sau către bazinele de apă”. Evenimentele păreau să se liniștească, dar după câteva minute după ce pe postul național de televiziune s-a anunțat situația de la Brașov, în care se afirma, printre altele, că se aud focuri de armă în zona parcului central și a sediului telefoanelor din centru orașului, situația devenise într-adevăr critică. Am sunat imediat la serviciu. (D.J.P.Tc.) Colegii de acolo mi-au relatat că și ei au auzit știrea, dar în realitate nu s-a deschis niciun foc asupra lor.
Ceva nu îmi era clar! Eu, cu câteva minute în urmă efectuasem legătura telefonică, dintre Comandamentul C.J.F.S.N. și Televiziunea Româna Liberă din București, care difuzase comunicatul, dar care nu corespundea cu realitatea acelui moment. În scurt timp însă situația avea să se schimbe; se dezlănțuise infernul. Astfel, în aceste condiții s-au auzit primele focuri de armă în mai toate punctele centrale din oraș. La început la prefectură, o rafală scurtă de pistol mitralieră, apoi la D.J.P.Tc. (Telefoane), în Parcul Central, la hotel Capitol, Primărie etc. În zonă!
Am sunat din nou la serviciu, la mesele de verificare, la colegii apropiați, consultându-i despre acest eveniment și despre apelurile care ne intoxicau cu informații false. (care nu mai păreau false!) Le-am propus să supravegheze traficul centralei telefonice a C.J.F.S.N și să localizeze abonații considerați suspecți. Am aflat totodată că un coleg de serviciu, Ciurăscu Gabriel, s-a deplasat cu un grup de soldați către Releul de Televiziune Tâmpa. Pentru că știam că un alt grup, organizat de Frontul Salvării Naționale din Consiliu a fost trimis către Tâmpa am făcut demersurile necesare pentru a fi avertizat fiecare grup de existenta celuilalt grup însărcinat cu aceiași misiune; apărarea releului de televiziune. În acest mod s-a înlăturat crearea unei confuzii și s-a evitat un posibil incident.
Am mobilizat, foarte greu și cu multă insistență, o categorie diversă de personal de la D.J.P.Tc. (Telefoane) în depistarea, localizarea și neutralizarea apelurilor telefonice care conțineau informații false. Am discutat telefonic cu mai mulți șefi de la serviciu; ing. Scârneciu Gheorge, sing. Bogdan Gheorghe, ing. Floricel Ioan, inclusiv cu directorul adjunct Mîzgăreanu Nicolae, convingându-i și rugând-i să permită supravegherea traficului centralei telefonice a C.J.F.S.N cu ajutorul aparaturii S.V. Aceasta era un echipament electronic modern de înregistrare a datelor de convorbire; numărul format, data, ora, minutul etc. destinat depistării apelurilor injurioase. Cu ajutorul colegelor de la repartitorul centralei P.C. 4, Corneanu Domnița, Grosu Titieana etc am schimbat unele din perechile „cunoscute” ale cablului de intercomunicație dintre D.J.P.Tc. si C.J.F.S.N cu altele, ca să fie mai sigur, pentru a fi mai puțin expuși ascultării. Am deconectat mai multe telefoane, izolând firele din repartitorul centralei telefonice a Consiliului F.S.N, printre care și telefonul cu „ton de oraș” al primului secretar de partid, Dăogaru Gheorghe, care deși era reținut, se bucura de libertatea de a comunica telefonic cu exteriorul.
Mi-a trebuit totuși destul de mult timp, să mă conving că erau sigur apeluri telefonice cu scop diversionist, formate de la numere de telefon clar existente, care semnalau puncte de conflict sau teroriști acționând prin case, poduri, acoperișuri, apartamente și că rolul acestora era să inducă deruta și spaima, crearea unor false probleme, inducerea în eroare a Frontului și populației. Am constatat astfel ca unele dintre apelurile incriminate veneau chiar din interiorul sediului C.J.F.S.N, de la numerele de telefon ale unor servicii anexe consiliului județean. Dar în sediu nu credeam că puteau să existe ofițeri acoperiți, securiști, spioni, diversioniști, iar armata nu venise cu niciun fel de tehnică militară de comunicații!
Pe de altă parte, local, am improvizat un circuit prin intermediul căruia, în cască, să pot asculta convorbirile telefonice tranzitate prin pupitrul centralei C.J.F.S.N. (Centrala avea un circuit de înregistrare cu bandă magnetică pe rolă clasică, dar nu avea bandă) Din păcate toată această agitație a creat bănuieli celor care ne supravegheau sau ne controlau... și în scurt timp am fost „ridicat” (ARESTAT) de doi oameni de ordine și închis într-o încăpere de la parter. Un căpitan în uniformă militară însoțit de doi soldați înarmați m-au percheziționat și m-au interogat. Am încercat, pe baza observațiilor, a informațiilor și documentelor obținute de la Telefoane să argumentez acțiunea mea, dar nu am putut să fiu suficient de convingător. Pe urmă am fost escortat către generalul Florea Ion, șeful comandamentul frontului salvării naționale al cărui sediu de campanie era în sala mare de consiliu de la etaj.
În anticamera generalului am fost percheziționat și interogat încă o dată de alte persoane.
În camera gen. Florea Ion (sala mare de consiliu) am răspuns, stând în picioare, la câteva întrebări scurte, pe care nu mi le mai amintesc și am încercat să motivez și să argumentez acțiunea mea și să demonstrez punând accent pe faptul că din sediul CJFSN se transmit informații false, dezinformări etc. În acele momente am remarcat curajul generalului care s-a deplasat țanțoș către mine, în timp ce de afară se auzeau împușcături, iar încăperea nu era camuflată, în sensul acoperirii geamurilor de la stradă cu obstacole, mobilier etc. ci, din contră unele ferestre erau întredeschise. Mi-am revenit din emoții către finalul interogării, când generalul Florea mi-a spus: „tinere, aici nu ne jucăm de-a revoluția, acum du-te în centrală și fă-mi legătură cu directorul vostru!” După acest episod mi s-a permis să revin, în centrala telefonică, însoțit de cei doi soldați, de unde am efectuat ultima legătură telefonică, respectiv legătură generalului Florea Ion cu directorul Mîzgăreanu Nicolae de la D.J.P.Tc. (Telefoane). Imediat după această acțiune am fost condus într-o altă încăpere de la parter unde mi s-au luat șireturile, cureaua de la pantaloni, ceasul, și am fost reanchetat. Am fost amenințat cu împușcarea, conform stării de necesitate încă existentă, îmbrâncit, dar nu bătut. Într-un final am fost trecut într-un registru cu arestați și reținut, adică închis singur, într-o încăpere mică, fără geamuri, de la parter.
Au urmat ore lungi de resemnare, nu pot estima câte, petrecute sub paza celor doi soldați înarmați și pregătiți să intervină în caz de nevoie. De afară se auzeau împușcături, duduituri, ordine, strigăte, gemete și tot felul de alte sunete ciudate pe care eu nu le am putut recunoaște și despre care nu am putut afla nimic pentru că soldaților li s-a interzis să comunice cu mine.
În locul meu, în centrala telefonică a C.J.F.S.N, aveam să aflu mai târziu, a fost trimisă cu TAB-ul operatoarea telefonistă Samoilă Maria de la D.J.P.Tc. Au urmat și o serie de întreruperi ale telecomunicațiilor, provocate de colegii mei de serviciu, susținute și de unii șefi la rugămințile părinților mei, care au aflat de cele întâmplate. Colegii nu au renunțat la întreruperi și presiuni până la eliberarea mea din arest. Astfel, după miezul nopții, într-un moment de înce-tare/domolire a focurilor, am fost eliberat. La părăsirea încăperii mi s-a cerut să ies cu mâinile la ceafă. Soldații cu armele îndreptate spre mine, printr-o mișcare sugestivă cu capul, mi-au indicat o direcție și mi-au comandat să fug !
Nu mai țin minte câți morți sau răniți, întinși pe culoar, am văzut, dar știu că am evitat, cu oroare, câteva trupuri ciuruite de gloanțe zăcând printre petele de sânge, după care, în grabă, am ieșit pe ușa din spatele clădirii amestecându-mă în noapte, printre celelalte persoane eliberate.
[În acel moment am simțit un fior rece, paralizant, care îmi străbătea șira spinării.
Un gol imens, insuportabil îmi sfredelea stomacul, și am conștientizat că mi se taie respirația, genunchi-mi cedează iar inima-mi pleznește! O Doamnneee, nu! O străfulgerare sumbră se ivise în mintea mea. Oare nu cumva noi, incomozii băgăcioși, trebuie să devenim imaginarii teroriști? Pentru că atunci, în acel moment, am avut sentimentul că vom fi secerați de la spate.]
Mult mai târziu am aflat de intervențiile care s-au făcut de către colectivul de la Telefoane pentru eliberarea mea, de faptul că eram considerat: ba securist, ba terorist, ba informator… Nu mai conta, scăpasem viu, dar eliberarea mea și drumul până acasă, printre baricadele și gurile de foc întâlnite nu-l voi uita niciodată.
Cine sunt „teroriștii” și în cine efectiv trag soldații și gărzile patriotice? Cred că la aceste întrebări trebuia să se răspundă în acea noapte de 22 Decembrie. Și probabil datorită acestei debandade organizate i s-au datorat cele mai multe victime. Ea a fost întreținută și favorizată de psihoza creată de Televiziunea Română „Liberă”, dar nu în totalitate! Au existat și oameni care au aprins și întreținut diversiunea și schimbul de focuri, local. Cine au fost aceștia? De unde comunicau? La ordinul cui au acționat? Cine mă vă pedepsi pentru că am pus întrebări sincere și am încercat să caut răspunsuri la ele, așa cum m-am priceput, și nu am dezinformat?
Prin acțiunea mea din noaptea de 22-23 Decembrie 1989 am asigurat comunicațiile C.J.F.S.N cu restul lumii și cred că am dejucat o parte din planurile de dezinformare din războiul de diversiune care a avut loc, pentru că eu cred, că informațiile sau cel puțin o parte din ele, despre punctele reale de conflict, nu veneau numai din teritoriu spre sediul C.J.F.S.N și pe urmă către TVR Liberă, ci și din sediul C.J.F.S.N prin centrala telefonică către TVR „Liberă”, pentru teritoriu. Sau altfel spus și din clădirea C.J.F.S.N. li se preciza „teroriștilor” unde să acționeze.
PS
Textul din MEMORIU, atașat și la dosar, a fost prezentat procurorilor militari, coordonați de generalul Dan Voinea. Paragraful marcat între parantezele drepte din această prezentare nu este conținut în memoriu oficial. El a fost considerat „literatură” și ca atare am fost sfătuit să-l elimin...
Da, seamănă a literatură... este expresia scrisă a unor trăiri, a unor stări sufletești care mi-au marcat viața și pe care nu cred să le pot uita curând. De altfel în tip ce dădeam declarațiile în fața procurorilor militari, care îmi tot sugerau ce să scriu, mă întrebam: oare de partea cui or fi ăștia? Tot militari! Dacă în decembrie 1989 a fost o lovitură de stat, atunci nu pot exista revoluționari. Dacă, dimpotrivă, a existat o revoluție, atunci participanții ei nu pot fi anchetați, judecați și condamnați pentru genocid. Numai că în România, iată, totul este posibil. Avem o anchetă și vom avea un proces.
Amănuntele contează !
„Teroriștii”? Prostii! Nici vorbă de teroriști, unii dintre ei aflându-se chiar la celălalt capăt al liniei telefonice - vorbind perfect românește. Nimeni nu a prins niciun terorist! (diversionist cred că ar fi fost mai corect!). Clădirea C.J. al P.C.R. devenită sediul Consiliului Județean F.S.N. centrul de coordonare al armatei și sediul noii puteri: intactă (neafectată de gloanțe!). Ceaușescu a folosit, pentru prima dată, cuvântul „teroriști”. A zis că, la Timișoara, sunt în strada golani, iredentiști și teroriști, apoi, Televiziunea Română „Liberă”, dar aceasta vorbea despre alți teroriști, despre unii care îl apărau pe Ceaușescu! ??? Câți puteau intra în țară? Cu ce să fii venit și să se fi răspândit neobservați prin toate orașele importante ale țării? Chiar suntem în evul mediu al comunicațiilor și contra-spionajului sau toți suntem luați de proști?
„Nu se cunoaște în istorie un caz unde partea înfrântă, respectiv acești teroriști, să nu fi lăsat nici un mort, rănit sau prizonier. Un fenomen unic în istoria militară universală.”- concluziona într-o discuție televizată istoricul Florin Constantiniu.
Fundamentat pe un adevăr siluit, termenul „teroriștii” nu cred că va supraviețui adevărului, după cum nu vor supraviețui nici alte construcții care nu sunt bazate pe adevărul complet, adică al acceptări de către majoritatea oamenilor și nu al unora sau a mai multor grupări formate pe diverse criterii politice sau militare.
Armata? Armata a fraternizat cu poporul, după..., dar a luptat... alături... de popor.
Am admirat până la uimire, cât de țanțoș se mișca generalul Ion Florea prin încăperea centrului de comandă în timp ce afară se trăgea, și niciun geam nu era camuflat. Cât curaj?, în timp ce eu tremuram de frică. „Tinere, aici nu ne jucăm de-a revoluția”, erau cuvintele care
trebuiau să mă mustre referitor la acțiunea de a depista și anihila sursele de dezinformare, respectiv a telefoanelor „cu scop diversionist”. Acum aș putea spune că acel curaj era datorat faptului că generalul știa că spre clădirea centrului de comandă al F.S.N. nu se va trage! Atunci, nu am avut această revelație și nici inspirația de a suspecta armata, ci doar dovezile manipulării „unora” din sediu și argumentele raționale ale faptului, că din sediul Consiliului Județean se comanda startul multor acțiuni „teroriste” și contra-teroriste de afară, despre care cu siguranță generalul știa.
Poate, pentru unii era o joacă de-a revoluția (trădarea poporului), dar pentru alți era o revoluție: eliberarea de totalitarism, foamete și frig și trecerea României la un alt sistem social, poate mai bun. Revolta populară declanșată mai întâi la Timișoara și apoi la București poate că s-ar fi transformat într-o revoluție de netăgăduit, dacă echipa care, în final, a preluat puterea, nu ar fi intervenit cu brutalitate și în mod abil pentru a ține lucrurile sub control și a-și consolida propriile poziții.
Dovada, cel puțin teoretică că așa stau lucrurile, constă în faptul că: 1. „emanații” au ascuns opiniei publice faptul că soții Ceaușescu fuseseră capturați la doar câteva ore după ce părăsiseră Comitetul Central. Nu există vreo altă explicație logică că, din 22 decembrie până în 25, ziua de Crăciun, populația a fost menținută într-o stare de tensiune, ascunzându-i-se adevărul, decât această strategie nefericită de preluare a controlului. „Teroriștii” s-au născut din această stare de presiune psihologică, transformată în teroare.
Abia trecuse doi ani de când încheiasem ciclul militar de instrucție postuniversitar, de radiolocație, moment în care am reînnoit jurământul de credință nestrămutată poporului, patriei și comandantului suprem și asigurarea că nu ne vom precupeți sângele și viața și niciun efort pentru a apăra pământul și… cerul albastru al patriei, în caz de nevoie, dar o întreagă armată… după constituirea stării de necesitate, pe întreg teritoriul României, nu știa unde se afla președintele și helicopterul prezidențial, în ciuda tuturor eforturilor și insistențelor de aflare pe care le-am făcut la diverșii prieteni sau colaboratori, ofițeri activi în domeniul radiolocației sau al transmisiunilor!
2. „Din ordinul lui Pintelie Stelian s-a dat ordin ca din data de 22.12.1989 să se întrerupă legăturile telefonice ale securității, atât în București, cât și în cele 41 de direcții de comunicații județene.”
„Din ordinul ministrului adjunct Stelian Pintilie și cu acordul meu au fost izolate din punct de vedere al comunicațiilor unitățile de securitate, cele de miliție și structurile PCR.”
(Dosarele Revoluției - Declarație. Dumitrescu Ionel (colonel inginer, Ofițer I în cadrul UM 02348 – Secția de înzestrare cu materiale tehnice a Consiliului Politic Superior al Armatei, având ca atribuții asigurarea cu tehnică de propagandă la inamic a UM 02487; Depoziția martorului a fost susținută și de generalul de brigadă (r) inginer Stelian Pintelie (adjunct al ministrului Transporturilor și Telecomunicațiilor), inginerul Andrei Chirică (ministrul Comunicațiilor), generalul de divizie Nicolae Popescu (secretar de stat la Oficiul pentru probleme Speciale al Guvernului), general de brigadă (r) inginer Ionel Dumitrescu (șeful Direcției Telecomunicații Militare), colonel (r) inginer Mircea Andrievici (comandantul UM 02487 București), Ilie Florinei (inginer angajat civil al UM 02415 București, Comandamentul Transmisiunilor, cu atribuții în asigurarea funcționării legăturilor de telecomunicații pentru comandament și organele centrale ale Ministerului Apărării Naționale, respectiv MApN, Marele Stat Major, departamente, cît și legăturile interurbane de telecomunicații ale unităților militare din țară), Dafinescu Victor (locțiitor comandant Companie Stat Major UM 01210 București).)
- Cine să le întrerupă? ...
Începând cu 22 decembrie 1989, când, practic, structurile de Securitate au fost desființate și întregul sistemul de comunicații a intrat sub controlul armatei, nu se mai putea invoca existența unor informații eronate decât în situația în care acestea erau transmise sau acceptate cu bună știință. Altfel spus, armata a controlat comunicațiile, Securitatea fiind izolată.
Alte dovezi? Multe dintre dovezile evenimentelor din Decembrie 1989 au fost eliminate imediat după lovitura de stat militară asociată cu revolta populară, influențată de organizatori, sau, stau ascunse în dosarele celor cu calitatea reală de „Luptător pentru Victoria Revoluției Române din Decembrie 1989” și se vor interpreta, rătăci, filtra sau fabrica în funcție de interesele celor ajunși la putere. Desigur, eu post să greșesc, neavând pregătirea, cunoștințele, instrumentele și pârghiile necesare pentru a selecta datele și informațiile, pentru a generaliza și da verdicte, deși mă consider unul dintre oamenii înzestrați nativ cu spirit critic și analitic, care și-a dezvoltat puterea de a discerne și a se orienta în puhoiul de informații cu care suntem bombardați zilnic spre a deosebi realitatea sau adevărul de ficțiune. Totuși de alții depinde dacă, faptele și relatările mele vor intra în istoria mare sau vor eșua lamentabil în subsolurile întunecate ale istoriei mici, pentru că, așa cum spunea Octavian Paler: „Cine s-a ridicat împotriva tăcerii a riscat totdeauna să se facă tăcere în jurul lui”.
Revoluțiile, nu sunt bătălii ale argumentelor, iar textul „Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine!”, așa cum îl parafraza... Ion Rațiu pe Voltaire, vorbind despre democrație, nu este valabil. La revoluție și război, principiul este: cine nu este cu noi, este împotriva noastră, iar eu constatam că democrația în România a început cu fake news! (știri false)
Indiferent de interpretarea pe care o vor da istoricii, politicienii, justiția, securitatea, armata, revoluționarii, dușmanii sau prietenii mei, colegii de serviciu, familia; pentru mine, acest eveniment a fost: „nebunia” de a participa la o REVOLUȚIE, pentru toate acele zile în care am simțit foamea, frigul sau umilința, pentru demnitate, pentru viitorul și binele urmașilor mei, pentru binele semenilor mei, pentru libertate și pentru România.
Bîrsan Ioan (același cu Bârsan Ioan)